Manual anti-pradatori

Fie ca esti om normal si vrei sa stii cum sunt „ceilalti’, fie ca esti chiar asa si esti curios sa te vezi descris, o carte care se cheama The Psychopath Test te atrage instant, mai ales ca autorul este acelasi cu acela al unei carti, deja ecranizate, cu un titlu cel putin la fel savuros: The Men Who Stare at Goats.

Combinatia de jurnalism, psihologie aplicata si finante comportamentale deja nu mai e o noutate in domeniul publicisticii, dar Jon Ronson ii adauga o componenta irezistibila: umor englezesc pursange.

Ca sa va faceti o idee in ce hal de ilaritate m-a dus aceasta carte, sa va spun mai intai ca sunt administrator al unui test international de limba engleza. Adica verific niste calculatoare, instruiesc pe participanti ce si cum si, daca nu apar cele 1001 de probleme probabile sau celelalte 1001 de probleme posibile, am vreo doua – trei ore in care pot sa citesc, sa ma joc Tetris sau sa ma zgaiesc pur si simplu la pereti, ca ierbivore nu am la indemana.

De data aceasta, am ales sa citesc si nu orisice, ci taman The Psychopath Test. Ca sa nu ma loveasca anchilozarea prea mult, obisnuiesc sa ma mai plimb printre pupitre cu volumul in mana, lecturand cate un paragraf si aruncand cate o privire pe monitoarele candidatilor. Cand citeam cartea lui Jon Ronson, radeam atat de mult, incat nu o data unii candidati mi-au aruncat priviri speriate, crezand ca  performanta lor academica e motivul. Asa ca, nevrand sa le perturb karma intelectuala, m-am retras in coltisorul meu, unde am luptat din rasputeri sa imi stapanesc hototele.

De unde tot amuzamentul asta? Pornind de la o farsa misterioasa trantita unor oameni ilustri de pe tor globul, Ron Jonson parcurge un traseu precum cel cartografic al lui Indiana Jones in cautare de raspunsuri despre originea, manifestarea si protejarea impotriva psihopatilor.

Autorul nu e, insa, un simplu releu al impresiiilor si informatiilor pe care le aduna, ci un filtru la fel de subiectiv ca orice individ din lumea aceasta. Cade prada farmecelor unui mitoman, se sperie de un asasin in masa, ii ia la misto pe scientologi, il dispretuieste usor pe un CEO fara inima si incepe sa-si puna sub semnul intrebarii propria sanatate mintala.

Toate acestea se deruleaza cu o scriitura cu umor englezesc de rasa, al carui pedigree se intinde siguramente pana la Wodehouse sau Jerome K. Jerome. Chiar si in momente grave sau cand e vorba de oameni cu serioase probleme la comitetul central, Jonson nu face rabat de la acest simt, indispensabil intr-o lume plina de pradatori.

Aceasta este concluzia testului pentru psihopati, ca traim intr-o lume populata de multe ipochimene fara constiinta, care abuzeaza de ceilalti, ii lovesc si ranesc fara sa simta vreo bruma de remuscare, iar abordarea democratica a reeducarii nu face decat sa le ofere arme noi de disimulare. Ronson ajunge la o concluzie la care ader si eu: n-are niciun sens sa te chinui sa-i schimbi, nu trebuie decat sa-i identifici si sa te feresti de ei ca de foc.

Lucid si integru ca jurnalist, autorul abordeaza totusi si pericolele grabei de a eticheta pe cineva, precum si limitele unui instrument, oricat de bine conturat, in a evalua cu precizie personalitatea unui om.

Oricum, daca intentionam sa traim frumos si in siguranta in secolul XXI, avem nevoie de cursuri de auto-aparare de baza, un spray paralizant in geanta si lista asta in minte cand interactionam cu cineva.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru un ghid delicios de depistare a pradatorilor umani.

P.P.S. Daca vreti o explicatie sumara, aproximativa, dar sugestiva, a conceptului de „psihopat”, aveti acest teaser.

It’s a bloody western, that is!

Un politist e atat de bun, incat colegii lui par incompetenti, asa ca sefii il transfera in satul cel mai cuminte din Anglia. Acolo personajul nostru se procopseste cu un partener cam tantalau si, cand isi pierduse speranta ca va avea vreodata ceva de facut, incep sa se petreaca niste crime atroce, carora le cad victima membri marcanti ai comunitatii.

Cam pana in punctul asta imi permite constiinta sa va divulg scenariul din Hot Fuzz. Totusi nu ma lasa pardalnica de inima sa nu va spun ca actiunea va lua o intorsatura neasteptata (daca o sa cititi si Jurnal de Chuck Palahniuk, o sa gasiti niste asemanari) si umorul se va ingramadi masiv spre final, cu o bestiala referire la Bad Boys II.

Hot Fuzz este o parodie  a unor genuri consacrate de filme (western, thriller, horror), dar care evolueaza intr-o creatie autonoma si delicioasa, chiar si in cele mai morbide momente ale sale. Nu va ganditi insa la o parodie gen seria Formidabilii, adica exagerata pana la satietate.

Filmul e englezesc, deci are acea trasatura speciala a umorului acestui popor: cele mai mari tampenii sunt spuse cu o seriozitate dezarmanta. Insusi protagonistul e o marturie: politistul perfect e interpretat de Simon Pegg, care oricum numai virilitatea in persoana nu pare. Insa se achita excelent de sarcina sa, ca si restul distributiei, din care mai fac parte Timothy Dalton si Jim Broadbent. Ritmul actiunii nu e cu nimic mai prejos decat cele mai trepidante productii hollywoodiene.

Dupa hohotele de ras, o dilema imi staruie in minte: sa ma bucur ca sunt atat de inteligent si cult ca am deslusit ce locuri comune sunt parodiate in Hot Fuzz sau sa ma ingrijorez ca imi sunt atat de inradacinate in minte, ca se activeaza automat?

Anatomia unui film

Dupa ce am vazut In Bruges, am stiut sigur ca mi-a placut, dar daca ma puneati sa il descriu din prima, habar nu aveam. Asa ca am purces la un fel de disectie mentala, ca sa va dau un verdict cat mai apropiat de impresia mea.

Filmul e un thriller, ca de actiune nu pot sa-i spun, dat fiind ca tot ce se petrece pe ecran nu are o viteza fulminanta. E cu umor din belsug, negru si englezesc, care uneori frizeaza absurdul. Ca In Bruges e palpitant, asta nu pot sa zic, dar surprinzator, fara doar si poate; cand te distreaza, cand te emotioneaza, iar actiunea are intorsaturi care iau pe neasteptate chiar si pe omul cel mai saturat cu astfel de scenarii. Are interpretari traznet, mai ales din partea lui Collin Farrell si Ralph Fiennes. E violent fara menajamente.

Deci, ce avem pana acum? Un thriller cu umor din belsug, negru si englezesc, care frizeaza absurdul, surprinzator, cu interpretari traznet si violent fara menajamente. E bine pana acum, dar ii mai lipseste ceva. Hmm… Ce sa fie oare??? Aaaaa, da, e si filosofic.

Asa ca parerea mea despre In Bruges este – un thriller cu umor din belsug, negru si englezesc, care frizeaza absurdul, surprinzator, cu interpretari traznet, violent fara menajamente, filosofic si care merita cu varf si indesat sa fie vazut.