Pentru universul Star Wars, The Mandalorian a fost ca o mână întinsă unui muribund care se afunda treptat în nisipuri mișcătoare.
După dezamăgirea acelei noi trilogii și simțul acut al faptului că această poveste intergalactică e mulsă de noii proprietari cu simplul scop de a face bani, seria TV imaginată de Jon Favreau și Dave Filoni a venit ca o veritabilă îmbogățire a unui mitologii deja foarte ample.
Un lungmetraj era inevitabil și s-a materializat în Star Wars: The Mandalorian and Grogu.
Cine merge la acest film cu așteptări supradimensionate, sperând să vadă soarta Galaxiei în joc, va fi dezamăgit.
Producția de față vizează același tip de conflicte marginale, dar nu lipsite de importanță, axându-se pe acțiune intensă fără prea multă profunzime, pe relația deja consacrată dintre cele două personaje, precum și pe o galerie de monștri de tot felul.
Totul începe de la o nouă misiune pe care acești Lone Wolf and Cub sui generis o primesc, de a readuce la familia puhavă pe Hutt mai tânăr.
De aici rezultă răsturnări de situație și lupte de tot felul, în care, pe rând, Mandalorianul cel iscusit la bătaie și Grogu cel mic și simpatic îl apără și salvează pe celălalt.
Pe parcurs ni se servesc și niște fantezii pe care nici măcar George Lucas n-a avut curaj să le pună în scenă, cele mai cele fiind secvențele care îi au în prim-plan pe grasomegii de Hutti.
Cu un scenariu nu foarte solicitant, actorii nu scot interpretări de Oscar (excepție face vocea lui Martin Scorsese, vezi sprâncenele alea), dar nici nu li se cere asta.
Sunt acolo să dea viață aventurii, care este realizată într-un mod aparte.
Deși e limpede că realizatorii au avut la dispoziție un buget considerabil, e remarcabil că efectele speciale, cu precădere cele ale animațiilor unor personaje neumane, precum Grogu, dar nu numai, au fost elaborate nu în stilul computerizat imaculat al recentului, ci în cel de stop motion a la Ray Harryhausen, legendă în domeniu și sursă de inspirație pentru însuși Christopher Nolan și viitoarea sa Odisee.
O alegere stilistică riscantă, date fiind pretențiile contemporaneității, dar una care, în ceea ce mă privește, a funcționat foarte bine.
Mi-a adus aminte că Star Wars nu a cucerit mapamondul doar cu povestea, ci și cu ingeniozitatea creatorilor săi de la origini. Oameni care nu lucrau cu ecrane, ci cu o obiecte palpabile, rezultatul fiind că ne pomeneam transportați cu mintea și sufletul a long time ago in a galaxy far, far away.
Forța fie cu ei, căci Acesta este Calea.
Inainte de a ma avanta in a-mi prezenta parerile despre Solo: A Star Wars Story e nevoie sa enunt o distinctie pe care o fac intre doua categorii de fani ai acestui univers.
