Black Blues Matters

Am descoperit blues-ul punând rufe pe sârmă.

Nu glumesc deloc.

Ca să fac această activitate mai plăcută, ascult muzică, iar Youtube-ul are algoritmi din ce în ce mai deștepți, așa că mi i-a scos în cale pe Muddy Waters, John Lee Hookers, Howlin’ Wolf, Sonny Boy Williamson, Little Walter și alți grei ai acestui gen, pe care îl putem numi fără exagerare una dintre cele mai mari contribuții ale Americii la patrimoniul imaterial al omenirii.

Ma Rainey’s Black Bottom îmi oferea astfel un motiv suplimentar de a fi interesat.

Pelicula se bazează pe o piesă de August Wilson, autorul lui Fences, iar aici, chiar mai mult decât în filmul lui Denzel Washington, materialul-sursă dramaturgic este încă foarte palpabil.

Acțiunea are loc în câteva camere și gravitează în jurul figurii impozante și dictatoriale a cântăreței de culoare eponime, una dintre străbunicile blues-ului.

Ca orice personalitate autoritară, se confruntă cu provocări externe (interesul și falsul respect al producătorilor albi) și rebeliuni intestine, căci un trompetist ambițios are gânduri să se afirme pe cont propriu.

Deși sunt adversari ireconciliabili, protagoniștii Viola Davis și Chadwick Boseman împărtășesc însă drama de a fi negri într-o Americă a anilor ’20, adică o lume în care există încă o segregare apăsată.

Această condiție inferioară împinge reacțiile celor doi, precum și pe ale celorlalte personaje spre intensități dramatice, care generează momente retorice puternice, foarte teatrale, dar pe care regizorul George C. Wolfe și scenaristul Ruben Santiago-Hudson au înțelepciunea să le păstreze și să nu le dea un aer prea cinematografic.

Ce pierde filmul astfel printr-o atmosferă statică compensează prin forța interpretărilor.

Viola Davis este impresionantă prin modul cum înțelege să își compună reacțiile, menite a ne dezvălui o oboseală care concurează cu ambiția de a se impune. Totuși, nu m-am putut dezbăra niciun moment de senzația că o văd pe talentata artistă Davis la lucru, mai degrabă decât pe o reîntrupare a lui Ma Rainey.

Iar uzurparea căreia e nevoită să îi facă față în planul muzical fictiv e tranșată fără dubiu în plan actoricesc.

E ceva dureros și înălțător să îl urmărești pe odinioară virilul lider din Wakanda, într-o ipostază slabită, aproape emaciat, dar animat de un suflu cutremurător.

Ce-i drept, are și cea mai generoasă și complexă partitură, dar asta reiese în primul rând din dăruirea și energia lui Chadwick Boseman și nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva această ardere grandioasă i-a grăbit sfârșitul.

Sau poate și-l simțea aproape și, ca un mare artist, și-a zis să își graveze numele pe nemurire?

Oricum, prevăd un Oscar postum pentru cel mai bun actor în rol principal în luna aprilie a acestui an.

Frumos și trist va fi că, la fel ca în cazul lui Heath Ledger, l-ar fi luat oricum.

Rămas bun, Chadwick Boseman!

Sezon de Oscar 2017 – Fences

S-a gandit Denzel Washington sa transpune pe marele ecran o piesa de teatru. Si pentru ca niciun actor nu i-ar fi inteles indicatiile mai bine decat propria persoana, s-a pus pe sine in rolul principal.

O prima alegere buna.

Cea de-a doua a fost sa aleaga o distributie care sa adere la demersul sau si sa se lase patrunsa de text cu aceeasi intensitatea ca a sa. Si i-a iesit si asta.

Tot ca regizor, Denzel Washington reuseste sa se achite de sarcina obligatorie de a dilata spatiul, care in materialul dramaturgic s-ar limita la scena, la cateva ansambluri de decoruri care sustin interpretarile.

Doar la final, postura de novice il tradeaza: dincolo de patetismul ultimelor minute vorbite, efectul vizual cu silueta angelica e curat Irimia cu oistea-n gard fata de ce mi se servise pana atunci. Nu am fost chiar asa surprins, ma mai lovisem de dilentatismul actorilor convertiti in regizori in mult prea laudatul Night of the Hunter.

Acum ca am epuizat latura materiale din Fences, o sa concentrez pe aspectul cel mai important al oricarui film derivat dintr-o piesa de teatru: interpretarile.

Sunt foarte curios ce anume a reusit Cassey Affleck in Manchester by the Sea, incat sa domine pana acum in duelul pentru rol principal masculin, pentru ca Denzel Washington e devastator aici. Nu cred ca l-am vazut vreodata in vreo ipostaza mai complexa, pe care o construieste scena cu scena si situatie cu situatie. La inceput impresioneaza impecabila dictie de suburbii, apoi incepe sa se contureze ca un pater familias afectuos-sagalnic fata de nevasta si distant fata de fiul cel mic. Il ajuta mult textul, care dezvaluie franturi dintr-o viata grea, plina de privatiuni, pe care le-a depasit prin forta psihica si fizica, dar cu pretul unei asprimi a sufletului care erodeaza afectiunea celor apropiati.

Acestia sunt cei doi fii (da, sunt doi, vedeti voi ce si cum), jucati de catre Jovan Adepo si Russell Hornsby cu o subtilitate a trairilor vizibila chiar si in umbra marelui protagonist. Li se alatura Mykelti Williamson intr-un generos rol de persoana cu deranj psihic mare, dar cu o inima si mai mare, Stephen Henderson pe post de Cososila rotofei si, bineinteles, Viola Davis.

S-a vorbit mult despre inscrierea ei in cursa pentru rol secundar feminin ca fiind un tertip sa ia Oscarul pe care si l-a castigat bucata cu bucata prin creatii deosebite in Doubt sau The Help. Ma mir si ca n-au sarit asociatiile anti-discriminare sa protesteze ca ei, ca persoana de sex feminin, i se diminueaza contributia la acest film. Inconjurata fiind de figuri masculine, actrita da substanta proverbului potrivit caruia un barbat face o casa, dar femeia face un camin. E intruchiparea intelegerii, a medierii intre forte potrivnice, dar si a sensibilitatii ranite. Statueta pare aproape.

Fences e lung, are vorbe multe, dar nu plictiseste, ci propune exact traseul invers. Incepe distant si te aduce in viata unor oameni ca tine si ca mine.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Oscarurile lui 2012

Nu se cadea, conita mea, sa nu fac macar act de prezenta la comentariile care preced Oscarurile din 2012. Daca anul trecut m-am aplecat separat asupra peliculelor celor mai titrate, anul acesta voi schimba procedura si voi lua fiecare categorie mai importanta in parte.

Ca sa omor suspansul, o sa incep cu Cel mai bun film. Aici trebuie sa fac o distinctie intre filmul despre care cred ca va fi castigator si cel pe care l-as vrea eu. De luat, va lua The Artist, probabil, si nu ar fi o alegere rea, pentru ca este un film inedit si delicios, pe alocuri. Are meritul ca, desi bifeaza cu stil caracteristicile unui film mut (emfaza, decoruri, ecrane cu replici, imagine alb-negru), cand si cand iti aduce aminte ca e produsul secolului XXI. Subiectul e simpatic (moartea peliculelor mute si aparitia sonorului) si genereaza scene amuzante sau aproape induiosatoare, dar, totusi, The Artist e departe de savoarea lui Singing in the Rain. Una peste alta, daca ia Oscarul, nu ma supar, dar nici nu o sa exult.

Filmul caruia i-as da eu statueta este The Help. Cu toate ca barbatii sunt o specie auxiliara si aproape dispensabila in acest film, povestea, personajele si situatiile sunt universal umane. Conflictul dintre tiranie, segregare, prejudecati, snobism, rautate, pe de o parte, si empatie, curaj, solidaritate, umor, bunatate, pe de alta e excelent ilustrat, starile prin care te trece variaza de la incantare la revolta, iar despre interpretari o sa am destul de spus mai jos.

La regie, mizez pe Michel Hazanavicius si The Artist, desi s-a tot vorbit de Martin Scorsese si Hugo, singurul film de la Oscaruri care a reusit chiar sa ma enerveze prin faptul ca e forma fara fond, un exercitiu vizual steril, cu o poveste incoerenta, vag dickensiana, care, precum magarul lui Buridan, nu se hotaraste ce directie sa urmeze: elogiu la adresa lui George Melies, unul dintre pionierii artei cinematografice, sau incursiune in lumea fascinanta a automatonilor? Iar faptul care mi-a displacut cel mai mult este ca puberii din rolurile principale se chinuie sa interpreteze de parca ar fi oameni in toata firea, lipsindu-le  totalmente ingenuitatea irezistibila din primele filme Harry Potter.

La scenariu o sa comasez discutia si nu o sa ma refer la ambele categorii, ci doar la scenariul cel mai reusit. Situatiile din The Artist sunt mestesugit construite, dar cele din The Descendants au ceva aparte. Termenul de tragicomedie nu e nou, dar parca niciodata bucatile acestei aglutinari nu au fost asa ascutite. In nenumarate randuri imi venea sa rad cu hohote, dar un ce interior imi punea piedica, pentru ca nu-i frumos sa te distrezi cand e vorba, totusi, de o persoana aflata in moarte clinica. Iar reactiile personajului lui George Clooney, exagerate in opinia multora, sunt foarte naturale, ca ale oricarui om care isi vede universul bine asezat dat peste cap de un eveniment neplacut. Ca alternativa, nu-i rea nici atmosfera boema din Midnight in Paris al lui Woody Allen.

La categoria Cel mai bun actor intr-un rol principal e bataie mare, dar eu mi-am ales deja castigatorul: Brad Pitt. Imediat va spun si de ce. George Clooney e excelent in The Descendants, amuzant, emotionant si la fel de aratos, dar e ajutat de scenariu si de partenerii de ecran, in special fiica cea mare (Shailene Woodley), uimitor de tare-n gura, si absolut bestialul ei gagic, ramas proverbial la mine in casa („Sid rules”).

Nu-i greu sa-l consideri expresiv pe Jean Dujardin, in conditiile in care trebuie sa-si faca treaba fara cuvinte, dar meritul sau este ca stie sa-si exagereze mimica in momentele in care personajul sau actor toarna un film, si sa o lase mai naturala cand se afla „in lumea reala”. Pentru nivelele astea diferentiate de expresivitate e posibil ca Dujardin sa ia Oscarul, fapt care nu m-ar deranja, dimpotriva.

Dar eu deja l-am ales pe Brad Pitt, pentru ca are un rol mult mai dificil in Moneyball, un film pe care, pana la Hugo, il consideram cel mai plictisitor din 2011, avand ca subiect un sport care nu ma intereseaza deloc, dar chiar deloc. In captuseala hainei de aroganta si aer atotstiutor, Brad Pitt coase frustrari, neimpliniri, regrete, empatie, care se vad doar atunci cand glacialul manager de baseball se mai intinde si mai apare cate-o crapatura. Spre deosebire de Clooney, care isi exploateaza fizicul in slujba interpretarii, Brad Pitt lasa deoparte orice aer de sex-simbol si nu se bazeaza decat pe cum stie sa joace. Adica extraordinar.

La Cea mai buna actrita in rol principal avem o favorita, pe Meryl Streep intr-un film, The Iron Lady, pe care nu l-am vazut, dar care nu a placut nimanui, din cate am observat.  Insa preferata mea e Viola Davis in The Help. Foarte retinuta, nu foarte savuroasa, impunand mai degraba respect, personajul ei imprumuta filmului acea gravitate care il transforma dintr-o simpla comedie intr-o cronica a luptei pentru drepturile celor discriminati. Exista insa o scena in care Viola Davis rade, rade cu pofta omului care trebuie sa stea serios, dar care vede, caruia nu ii e dat sa se exprime, dar care aude, care nu e bagat in seama, dar care intelege. Pentru cel mai frumos ras din 2011, Viola Davis merita Oscarul.

La cel mai bun actor in rol secundar o sa ma limitez la constatari, din lipsa de documentare. Cu exceptia lui Jonah Hill, grasunel si simpatic in Moneyball, restul nominalizatilor sunt veterani. Cu atat mai meritoriu este faptul ca doi sunt ultra-veterani – Max Von Sydow si Christopher Plummer – si se pare ca acesta din urma va castiga. Kenneth Branagh este nominalizat pentru rolul lui Laurence Olivier, ceea ce mie mi se pare extraordinar, pentru ca, intr-un final, conflictul artistic dintre acesti doi mari shakespearieni care nu au apucat sa se dueleze direct este astfel reconciliat.

Pe actritele in rol secundar le stiu un pic mai bine. Berenice Bejo face treaba bunicica in The Artist, dar castigatoarea trebuie aleasa dintre interpretele din The Help, cele care ofera cele mai delicioase si emotionante scene din preferatul meu de anul asta. Octavia Spencer este pur si simplu adorabila in rol de menajera de culoare, cu apetit verbal si chiar vindicativ, iar Jessica Chastain este o adorabila pitzi cu suflet, in totala opozitie cu respectabilitatea reprobabila a personajului lui Bryce Dallas Howard. Daca s-ar putea un premiu ex aequo, ar fi excelent.

Ca incheiere, ii acuz pe membrii Academiei Americane de Film de ingratitudine, prin faptul ca, avand la dispozitie un puhoi de locuri la sectiunea Cel mai bun film, nu i-au acordat unul si lui Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2. Finalul grandios realizat al unei epopei care a incantat mici si mari deopotriva merita acest minim elogiu.