Nu ascund că Air m-a cucerit încă de la primele secunde, când se aud acordurile acelea olimpiene de chitară din Money for Nothing ale celor de la Dire Straits.
Iar când melodia își dezlănțuie sonoritatea legendară, iar genericul înlănțuie dinamic un potpuriu de evenimente și figuri de ani ’80, foarte cunoscute mie, dat fiind etatea, s-a risipit orice fărâmă de scepticism față de povestea asta pe care a hotărât Ben Affleck să ne-o aducă pe marele ecran.
Poveste care, să recunoaștem, rezumată în cuvinte, nu se constituie în cea mai incitantă premisă.
Deși de succes la capitolul încălțări de alergat, compania Nike vrea să conteze și în baschet, iar pentru asta echipa de marketing se dă de ceasul morții să îl aducă în ograda proprie pe steaua nou arzătoare a acestui sport, Michael Jordan.
Am căscat când am văzut reclama filmului, casc chiar și acum, scriind rezumatul de mai sus.
Dar n-am căscat deloc pe parcursul peliculei, pentru că nu m-a lăsat Ben Affleck deloc.
Întors la acea ipostază la care se pricepe atât de bine (la Argo încă eram surprins, acum nu mai e cazul), regizorul ia scenariul deștept, amuzant, bipartizan ideologic (virtuțile capitalismului + Black Lives Matter) și motivațional în limite foarte decente al lui Alex Convery și îl pune în scenă cu un simț al dramaticului atât de alert, încât te ține în priză, de parcă ar fi vreo cursă contra cronometru esențială pentru omenire, pentru vreun vaccin sau o soluție la încălzirea globală.
Practic, deși vedem sport doar fugitiv, Air are toate ingredientele unuia.
Terenul de joc este corporația, cu jucătorii și regulile ei, cu îndrăzneala necesară performanței și cu necesitatea lucrului în echipă.
Iar mingea este dialogul, cu care actorii jonglează și driblează ca un Zidane sau Ronaldinho în vremurile de glorie.
Cu stilu-i sergiunicolaescian deja cunoscut, Affleck își acordă o partitură, dar pe care nu se sfiește că o îmbrace într-o ușoară caricatură, semn că s-a mai înțelepțit de la Argo încoace.
Și cui altcuiva îi putea încredința banderola de protagonist decât bunului său prieten, Matt Damon?
De competența acestuia nu se mai îndoiește nimeni, însă tot am fost impresionat de sufletul pe care îl pune în rol, mai ales în momentul discursului aceluia apoteotic, de la care politicienii și psihologii și oamenii de vânzări ar avea câte ceva de învățat. Sper să n-o facă, totuși.
Dar meritul cel mai mare al lui Affleck-regizorul nu e cum îi mobilizează pe cei pe care îi cunoaște bine, adică pe sine sau pe amicul de-o viață, ci modul cum ni-i readuce în atenție și cu dimensiuni nebănuite pe interpreți de comedie de care nu auzisem de multișor.
Marlon Wayans (da, cel din Scary Movie în persoană) are un moment de mare efect, însă Chris Tucker mi-a smuls zâmbete prin fiecare apariție pe ecran, și nu doar pentru că mi-a trezit proustian amintiri ale comicului de demult, ci prin simpla candoare și bonomie cu care își îmbracă personajul.
Viola Davis (cerută expres de Michael Jordan însuși), Jason Bateman, Matthew Maher și Chris Messina întregesc un dream team actoricesc care conduce Air către cel mai de preț trofeu la care poate râvni un film.
O stare de bine generală a spectatorului.
Așa că, dacă mai aveți dubii dacă să mergeți sau nu la Air, mă pot folosi fără ezitare de sloganul firmei cu pricina:
Just Do It.
S-a gandit Denzel Washington sa transpune pe marele ecran o piesa de teatru. Si pentru ca niciun actor nu i-ar fi inteles indicatiile mai bine decat propria persoana, s-a pus pe sine in rolul principal.
Nu se cadea, conita mea, sa nu fac macar act de prezenta la comentariile care preced Oscarurile din 2012. Daca anul trecut m-am aplecat separat asupra peliculelor celor mai titrate, anul acesta voi schimba procedura si voi lua fiecare categorie mai importanta in parte.
La scenariu o sa comasez discutia si nu o sa ma refer la ambele categorii, ci doar la scenariul cel mai reusit. Situatiile din The Artist sunt mestesugit construite, dar cele din The Descendants au ceva aparte. Termenul de tragicomedie nu e nou, dar parca niciodata bucatile acestei aglutinari nu au fost asa ascutite. In nenumarate randuri imi venea sa rad cu hohote, dar un ce interior imi punea piedica, pentru ca nu-i frumos sa te distrezi cand e vorba, totusi, de o persoana aflata in moarte clinica. Iar reactiile personajului lui George Clooney, exagerate in opinia multora, sunt foarte naturale, ca ale oricarui om care isi vede universul bine asezat dat peste cap de un eveniment neplacut. Ca alternativa, nu-i rea nici atmosfera boema din Midnight in Paris al lui Woody Allen.
Dar eu deja l-am ales pe Brad Pitt, pentru ca are un rol mult mai dificil in Moneyball, un film pe care, pana la Hugo, il consideram cel mai plictisitor din 2011, avand ca subiect un sport care nu ma intereseaza deloc, dar chiar deloc. In captuseala hainei de aroganta si aer atotstiutor, Brad Pitt coase frustrari, neimpliniri, regrete, empatie, care se vad doar atunci cand glacialul manager de baseball se mai intinde si mai apare cate-o crapatura. Spre deosebire de Clooney, care isi exploateaza fizicul in slujba interpretarii, Brad Pitt lasa deoparte orice aer de sex-simbol si nu se bazeaza decat pe cum stie sa joace. Adica extraordinar.
La cel mai bun actor in rol secundar o sa ma limitez la constatari, din lipsa de documentare. Cu exceptia lui Jonah Hill, grasunel si simpatic in Moneyball, restul nominalizatilor sunt veterani. Cu atat mai meritoriu este faptul ca doi sunt ultra-veterani – Max Von Sydow si Christopher Plummer – si se pare ca acesta din urma va castiga. Kenneth Branagh este nominalizat pentru rolul lui Laurence Olivier, ceea ce mie mi se pare extraordinar, pentru ca, intr-un final, conflictul artistic dintre acesti doi mari shakespearieni care nu au apucat sa se dueleze direct este astfel reconciliat.