Privit din afară, trenul Orient Express este simbolul confortului și luxului aristocratic.

Înăuntru, însă, ficțiunea îl vede ca pe un mozaic tenebros, care relevă aspecte deloc măgulitoare despre natura umană.

Două creații, din două medii diferite, mi-au conturat această impresie.

Una este romanul Stamboul Train ( de Graham Greene, unul dintre primele ale acestui foarte prolific și longeviv autor, mare cunoscător al naturii umane, atât a celei intime, cât și a celei colective.

A doua este un joc pe calculator din 1997 – The Last Express – realizat de Jordan Mechner tot prin procedeul rotoscopiei (transformarea unei scene filmate într-una animată), ca și legendarul său Prince of Persia cel din 1989.

Ambele compun veritabile microcosmosuri ale perioadei în care se desfășoară: cartea are loc în preajma anului 1930, când fascismul și comunismul trecuseră de faza înmuguririi și deja dădeau în floare; jocul se desfășoară în ajunul Primului Război Mondial, incluzând, printre mulți alții, agenți ruși sau militanți sârbi.

Ambele sunt populate de personaje cu interese obscure, care nu sunt ceea ce par a fi și care nu ezită să se folosească de cei creduli din jurul lor.

Ambele prezintă călătoria cea prelungă drept cadru pentru idile conjuncturale, care nu rezistă odată ce trenul ajunge la destinație.

Și mai este un lucru care le unește:

Și pe Stamboul Train, și pe The Last Express s-a așternut un strat măricel al prafului uitării.

Și e păcat.

Aceia pe care îi încântă ritmul sacadat al roților de tren, aceia care nu tem să exploreze unghere întunecate ale sufletului omenesc, aceia care vor să deslușească marile evenimente ale istoriei din perspective individuale nu vor avea decât de câștigat încercându-le pe amândouă.