Acum ceva timp, mi s-a oferit ocazia neasemuită de a pătrunde în tainele Studioului Ghibli, acea fabrică de magie animată japoneză.

Totul a fost prin intermerdiul unei expoziții de la Maison du Japon din Paris, dedicate regretatului Isao Takahata (1935 – 2018) care l-a fondat, alături de Hayao Miyazaki și de la producătorul Toshio Suzuki.

A fost fascinant să descopăr câtă organizare și precizie matematică sunt pune în slujba unei misiuni artistice, pe care o vedem deseori situată la polul opus.

În imagine sunt cei doi mari creatori, iar dacă Miyazaki a dobândit o faimă mult mai mare (îndreptățită, de altfel), merită să îi aducem un prinos de recunoștință și mai vârstnicului său coleg, aplecându-ne asupra primului său fil, cel care precede cu puțin fondarea Studioului Ghibli.

Acesta se intitulează Taiyo no oji: Horusu no daiboken, datează din 1968 și a fost tradus în engleză fie drept The Great Adventure of Horus, Prince of the Sun fie ca The Little Norse Prince.

Deși rezonanța numelui trimite către Egiptul antic, acțiunea se petrece de fapt în nordul nu foarte primitor (pentru Japonia se face trimitere la ținuturile Ainu, pentru restul lumii la la regiunea vikingilor), unde tânărul eponim, salvat de tatăl său de la hecatomba pricinuită de frig satului natal, se alătură unei alte comunități, pe care o ajută să lupte împotriva infamului lord al ghețurilor (un fel de Crăiasa Zăpezii de sex masculin).

Aparent basm pentru cei mici, pelicula dobândește dimeniuni mult mai mature odată cu apariția unui personaj feminin pe nume Hilda, care, printr-o foarte reușit conturată complexitate psihologică, devine adevărata protagonistă a poveștii.

Ca realizare, Taiyo no oji: Horusu no daiboken pare simplist față de marile creații de mai târziu, însă e perfect echilibrat cromatic, expresivitatea personajelor (umane sau animale) este impecabilă, iar secvențele de final rup zăgazul unui vag realism și dezlănțuie un veritabil carnaval audio-vizual.

Din echipa de desenatori a făcut parte însuși Hayao Miyazaki, pe vremea aceea un tânăr ilustrator în căutarea unui drum artistic, iar colaborarea cu Isao Takahata trebuie să fi mers atât de bine, încât între cei doi s-a legat o prietenie și o colaborare de pe urmă cărora a avut de câștigat întreaga omenire.

În perioada de debut a pandemiei de Covid-19, când domneau nesiguranța și privațiunea de cel mai important aspect al ființării umane – relația cu ceilalți – eu, unul, am găsit refugiu și vaccin cu voie bună și optimism și în filmele Studioului Ghibli, disponibile la acel moment pe o rețea de streaming.

De aceea, am vrut să las câteva gânduri de gratitudine pentru Isao Takahata în condica de impresii a expoziției, ca să constat nu doar că nu sunt singurul care a fost animat de asemenea simțăminte, dar și câtă frumusețe a insuflat pe tot mapamondul, astfel încât oameni de pretutindeni să lase impresiile de mai jos.