Cand un autor e condamnat la moarte, opera lui e condamnata la succes. Lui Salman Rushdie nu i-o fi cazut bine sa stie ca musulmanilor de pretutindeni le e promisa o rasplata divina babana pentru capul sau, insa, deocamdata, e bine mersi, asa ca nu are de ce sa se planga, mai ales ca Versetele Satanice a devenit un fel de Mecca a curiozitatii mondiale.
Manat de acelasi imbold, de a descoperi motivul pentru care ayatollahul Khomeini a decretat sentinta capitala impotriva coreligionarului sau scriitor, m-am aventurat si eu in paginile acestei carti atat de disputate. Fara a fi expert in religia islamica, la finalul ei imi cam dadusem seama ce i-a suparat in asa hal pe adversarii lui Rushdie si chiar de ce Biserica Ortodoxa a protestat impotriva traducerii acestui roman in limba romana. Pe scurt: Versetele Satanice nu ia in calcul nicio prejudecata, nu respecta nicio regula prestabilita.
Sa rezum aceasta carte, ar fi o sarcina dinainte sortita esecului; am sa incerc, totusi, ca sa va arat cu ce am avut de-a face. Dupa explozia unui avion deturnat, doi tipi de origine indiana supravietuiesc in mod miraculos, iar cand ajung inapoi pe pamant, vietile li se schimba, unul devenind inger egoist si diletant, celalalt diavol nefericit. Ciudat? Nici n-aveti idee ce va asteapta. Pe acest schelet straniu, Rushdie ingramadeste o atat de variata expresie a umanitatii, incat cartea devine, deseori, extenuanta. Din fericire, s
unt scutit de efortul de a enumera tot ce reprezinta asta, pentru ca in Versetele Satanice am recunoscut acelasi demers trufas de a cuprinde tot ce inseamna nesfarsitul vis al omenirii, pe care l-am mai intalnit in Maestrul si Margareta de Bulgakov sau in Un veac de singuratate de Garcia Marquez. Desi ii lipseste naturaletea ilustrilor sai predecesori, indianul, cu toata calofilia lui si preocuparea excesiva pentru experimental, da dovada de aceeasi indrazneala: jongleaza cu valorile (binele si raul sunt in osmoza), rescrie povestea Profetului (banuiesc ca paginile astea i-au infuriat pe cei care l-ar arunca nitelus in aer) si desfide corectitudinea politica.
Am sa dau si eu o sentinta: poate ca Salman Rushdie e smecher si stie sa atace subiectele care sa ii asigure succesul, dar blasfemiator nu e. Dimpotriva, e un om foarte credincios, care a inteles ca, in lumea noastra materialista, tehnologizata si dezumanizanta, credinta are nevoie sa fie supusa probei nemiloase a indoielii.
Indoiala e visare, iar visarea e credinta.
te invit să citeşti scriitura joc murdar când ai timp, dacă nu este cu supărare: http://farasens.wordpress.com/tag/joc-murdar/
Draguta incheierea. You’re right! Bila alba pentru tine la recenzia asta.
Cu atata scandal => reclama in jurul acestei carti, nu m-am napustit asupra ei gandind ca ar putea fi un nou „Cod al lui Da Vinci” (pe care am avut neinspiratia s-o citesc si, ca sa ma chinui pana la capat, am vazut si filmul). Acum, cu recomandarile tale, data viitoare cand dau de Salman Rushdie, nu-l mai ocolesc 😉
1.Eu n-am reusit sa citesc decat vreo suta de pagini din versete si recunosc ca nu am capacitatea de a admira stilul lui Rushdie(am mai citit Furie);
2.M-am mutat la adresa http://palimpsestul.blogspot.com.
Specific: palimpsestul fost Turnavitu.