Pentru mine, Bond a fost, este si va fi Pierce Brosnan. Inalt, britanic, aratos, incat sa justifice atractia exercitata asupra bunaciunilor care s-au perindat prin filmele cu el, dar si cu aer subtil de comedie, menit sa ne reaminteasca permanent ca universul acestui spion-erou este divertisment si nimic altceva.
Nu ca Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton sau George Lazenby n-ar fi intrunit macar o parte din aceste specificatii tehnice. Numai ca filmele lui Brosnan au coincis cu dezvoltarea mea intelectuala, cu momente in care am legat prietenii mergand la cinematograf, asa ca e firesc sa il prefer pe el.
Alegerea lui Daniel Craig drept urmatorul spion-seducator britanic m-a luat prin surprindere, ca pe restul planetei. Vorba unui hatru din perioada cand iesea Casino Royale, Daniel Craig n-arata nici macar ca majordomul majordomului lui Pierce Brosnan. Dar el, ca actor, mi-e simpatic, asa ca i-am dat primei sale incercari ca Bond o sansa.
Buna idee am avut, pentru ca debutul noului univers Bond mi s-a infatisat ca o lovitura de traznet, cu poate cea mai tare scena de urmarire umana din istoria cinematografiei, una care ar fi parut imposibila si neverosimila intr-un film cu oricare dintre cei amintiti mai sus, inclusiv Pierce Brosnan. Dupa aceea, Casino Royale o ia in jos cu actiunea si coboara la adancimi nebanuite ale ineptiei in Quantum of Solace.
In acest context al impresiei mele generale apare Skyfall.
Prima constatare: Pierce Brosnan a imbatranit grizonandu-se, dar Daniel Craig a imbatranit ridandu-se. Scene adrenalinoase pursange nu mai exista, iar vitalitatea pe care o inspira natural inainte e indusa fortat de cadre prelungi cu pectorali video-photoshopati proeminenti si foarte netezi, care contrasteaza flagrant cu cutele de pe figura.
Actiunea filmului prezinta o grava greseala de abordare. La The Dark Knight Rises deplangeam existenta unei bombe nucleare care face praf toata complexitatea psihologica construita de predecesor; in Skyfall e exact pe dos. In universul Bond, raul (a.k.a. villain-ul) vrea sa cucereasca lumea sau macar un continent, o tarisoara acolo. Aici, n-avem parte de nimic care sa zguduie societatea din temelii, doar de o vendeta a lui Javier Bardem (blond!!!) impotriva lui Judi Dench (M).
In regula, sa zicem ca ar mai fi fost povesti cu iz vindicativ in universul Bond, insa aceasta se solutioneaza intr-un mod aproape meschin; in loc sa avem un satelit ucigas indreptat spre Big Ben sau o racheta gonind spre Casa Poporului, bunii si raii se infrunta in stil western, si nu orice fel de western, ci unul placid si cenusiu. E clar ca Sam Mendes, un regizor altminteri inzestrat (American Beauty, Road to Perdition) nu a fost cea mai inspirata alegere
In lipsa grandorii usurele standard a filmelor Bond, Skyfall vrea sa adauge profunzime. Rezultatul e contraproductiv. Daca as vrea personaje de acest fel, m-as uita la A Streetcar Named Desire, insa eu vreau filme cu spioni, care sa ma destinda, in timp ce rontai seminte sau popcorn. Nu-i cea mai elevata dintre functiile cinematografiei, dar e la fel de importanta. Judi Dench, Javier Bardem si Albert Finney (rolul lui e de departe cel mai lipsit de sens) demonstreaza excelente capacitati actoricesti (daca mai era cumva nevoie ca acesti mari sa demonstreze ceva), dar care nu salveaza Skyfall de o impresie generala nasoala.
Ambiguitatea sexuala a personajului lui Javier Bardem nu-i tocmai punctul forte al filmului.
Skyfall cu Daniel Craig e ce-a fost Die Another Day cu Pierce Brosnan: un esec artistic pe fond de epuizare, care da de inteles ca Bond are nevoie de transfuzie. Cine sa vina cu sange proaspat?
Ca in bancul cu tipul care a aflat formula fericirii si era catranit ca, desi o calculase in fel si chip, tot nevasta-sa ii iesea ca rezultat, si eu tot la Ben Affleck ca regizor ajung cu gandul. Nici o Kathryn Bigelow n-ar fi rea.
Cat despre Bond insusi, cred ca s-a pierdut momentul cand Clive Owen era in forma virila maxima. Acum sperantele mi se indreapta spre Michael Fassbender (are o privire rece, are apetit – vezi Shame – si are sange de britanic in vine).
Om trai si om vedea.
Mda, un film de vis. Asa nu se potriveste intoarcerea asta la inceputuri in filmele J. Bond de nicio culoare!!! Mi-a placut melodia lui Adele, cateva scene pe ici pe colo, dar on the whole e un film slab (si nici macar nu sunt cine stie ce amatoare de efecte speciale si urmariri). D.Craig e rezonabil, desi, intr-adevar, nu se compara cu the real J. Bond – P. Brosnan. Cu toate astea, nu l-as distribui pe cel de care ai zis tu, pentru ca e doar frumusel, nu are prestanta unui JB adevarat, e banal asa (lasa-l acolo in lumea XMen ca ii sta mai bine). Hehe, daca ar fi un pic mai legat asa, cu siguranta i-as da rolul lui Jude Law…dar, cred ca sunt subiectiva aici:P.
Jude Law ca James Bond?! No way, Jose! 🙂