Pentru mine, Bond a fost, este si va fi Pierce Brosnan. Inalt, britanic, aratos, incat sa justifice atractia exercitata asupra bunaciunilor care s-au perindat prin filmele cu el, dar si cu aer subtil de comedie, menit sa ne reaminteasca permanent ca universul acestui spion-erou este divertisment si nimic altceva.

Nu ca Sean Connery, Roger Moore, Timothy Dalton sau George Lazenby n-ar fi intrunit macar o parte din aceste specificatii tehnice. Numai ca filmele lui Brosnan au coincis cu dezvoltarea mea intelectuala, cu momente in care am legat prietenii mergand la cinematograf, asa ca e firesc sa il prefer pe el.

Alegerea lui Daniel Craig drept urmatorul spion-seducator britanic m-a luat prin surprindere, ca pe restul planetei. Vorba unui hatru din perioada cand iesea Casino Royale, Daniel Craig n-arata nici macar ca majordomul majordomului lui Pierce Brosnan. Dar el, ca actor, mi-e simpatic, asa ca i-am dat primei sale incercari ca Bond o sansa.

Buna idee am avut, pentru ca debutul noului univers Bond mi s-a infatisat ca o lovitura de traznet, cu poate cea mai tare scena de urmarire umana din istoria cinematografiei, una care ar fi parut imposibila si neverosimila intr-un film cu oricare dintre cei amintiti mai sus, inclusiv Pierce Brosnan. Dupa aceea, Casino Royale o ia in jos cu actiunea si coboara la adancimi nebanuite ale ineptiei in Quantum of Solace.

In acest context al impresiei mele generale apare Skyfall.

Prima constatare: Pierce Brosnan a imbatranit grizonandu-se, dar Daniel Craig a imbatranit ridandu-se. Scene adrenalinoase pursange nu mai exista, iar vitalitatea pe care o inspira natural inainte e indusa fortat de cadre prelungi cu pectorali video-photoshopati proeminenti si foarte netezi, care contrasteaza flagrant cu cutele de pe figura.

Actiunea filmului prezinta o grava greseala de abordare. La The Dark Knight Rises deplangeam existenta unei bombe nucleare care face praf toata complexitatea psihologica construita de predecesor; in Skyfall e exact pe dos. In universul Bond, raul (a.k.a. villain-ul) vrea sa cucereasca lumea sau macar un continent, o tarisoara acolo. Aici, n-avem parte de nimic care sa zguduie societatea din temelii, doar de o vendeta a lui Javier Bardem (blond!!!) impotriva lui Judi Dench (M).

In regula, sa zicem ca ar mai fi fost povesti cu iz vindicativ in universul Bond, insa aceasta se solutioneaza intr-un mod aproape meschin; in loc sa avem un satelit ucigas indreptat spre Big Ben sau o racheta gonind spre Casa Poporului, bunii si raii se infrunta in stil western, si nu orice fel de western, ci unul placid si cenusiu. E clar ca Sam Mendes, un regizor altminteri inzestrat (American Beauty, Road to Perdition) nu a fost cea mai inspirata alegere

In lipsa grandorii usurele standard a filmelor Bond, Skyfall vrea sa adauge profunzime. Rezultatul e contraproductiv. Daca as vrea personaje de acest fel, m-as uita la A Streetcar Named Desire, insa eu vreau filme cu spioni, care sa ma destinda, in timp ce rontai seminte sau popcorn. Nu-i cea mai elevata dintre functiile cinematografiei, dar e la fel de importanta. Judi Dench, Javier Bardem si Albert Finney (rolul lui e de departe cel mai lipsit de sens) demonstreaza excelente capacitati actoricesti (daca mai era cumva nevoie ca acesti mari sa demonstreze ceva), dar care nu salveaza Skyfall de o impresie generala nasoala.

Skyfall cu Daniel Craig e ce-a fost Die Another Day cu Pierce Brosnan: un esec artistic pe fond de epuizare, care da de inteles ca Bond are nevoie de transfuzie. Cine sa vina cu sange proaspat?

Ca in bancul cu tipul care a aflat formula fericirii si era catranit ca, desi o calculase in fel si chip, tot nevasta-sa ii iesea ca rezultat, si eu tot la Ben Affleck ca regizor ajung cu gandul. Nici o Kathryn Bigelow n-ar fi rea.

Cat despre Bond insusi, cred ca s-a pierdut momentul cand Clive Owen era in forma virila maxima. Acum sperantele mi se indreapta spre Michael Fassbender (are o privire rece, are apetit – vezi Shame – si are sange de britanic in vine).

Om trai si om vedea.