Da si nu

Cei de la Gazeta Sporturilor mi-au facut o oferta pe care n-am putut-o refuza. In doua saptamani succesive, prima carte din trilogia Millenium, de Stieg Larsson, la un pret uman, nu prohibitiv precum cel practicat in librarii.

M-am abatut putin de la zgarcenia-mi specifica, impins de curiozitatea de a vedea de ce s-au vandut cartile acestui suedez in milioarde si milioarde de exemplare in intreaga lume si de ce oameni cu scaun la cap in privinta literaturii si cu gusturi subtiri, precum Mario Vargas Llosa si Dan C. Mihailescu, le-au laudat.

Am citit astfel Millenium 1 – Barbati care urasc femeile si m-am lamurit cum sta treaba. Romanul e plasat in valtoarea realitatilor contemporane suedeze, cu tehnologii aduse la zi si cu moravuri pe masura (sex fara obligatii, perversitati si sadisme, criminali in serie, fraude de milioane si corporatii fantoma). Cartea are doua fire narative, al unui jurnalist economic, barbat bine in floarea varstei, care da un mega chix intr-o investigatie si este angajat de un fost mare industrias, ajuns la senectute, sa afle ce s-a intamplat cu nepoata lui, disparuta acum cateva zeci de ani, si al unei hackerite cu alura punk, inteligenta, slabanoaga si sociopata. Inevitabil, cele doua trasee se vor incrucisa la un moment dat.

Ca roman politist, Millenium 1 are ingrediente deja testate de altii, dar pe care le exploateaza la maxim. O familie cu o istorie indelungata, cu multi membri, cu multi suspecti, un cadru restrans, destul de izolat, care favorizeaza acumularea tensiunii, si un fir logic al modului cum se desfasoara investigatia.

Ca roman pur si simplu, insa, Millenium 1 este slab. Se vede de la o posta ca Stieg Larsson n-a fost scriitor de profesie, ci jurnalist, prin vocabularul precis, dar limitat, prin inconsecventa modului cum se plaseaza ca narator, ba omniscient, ba absent, prin balastul de informatii statistice si de fire narative secundare pe care le expediaza superficial. Nu zic nimic de stangismele autorului, pentru ca nici macar o minune de stat providential-asistential precum Suedia nu merita scutita de un astfel de frecus.

Cea mai mare nereusita a romanului ramane, in opinia mea, exact acel element mult laudat de altii: personajul principal, hackerita geniala Lisbeth Salander. Nu mi-a placut deloc cum a fost compus si cum mi s-a varat pe gat un paradox clasic al literaturii politiste – suma de defecte vs. inteligenta superioara pe care o fac sa straluceasca si mai mult. Ale lui Lisbeth Salander sunt prea apasat scrijelite si nu ma conving catusi de putin ca mai lasa loc si unei activitati cerebrale intense. Prefer pedanteria lui Poirot, aroganta lui Holmes, lehamitea lui Maigret sau caracterul sters al lui Miss Marple. Unde mai pui ca influenta Elisavetei asupra misterului care ma captivase a avut aerul unui deus ex machina, care o fi mers pe vremea lui Euripide, dar nu-si are locul intr-un roman de suspans al secolului al XXI-lea.

Ca o concluzie, as citi restul de Millenium-uri, dar numai in caz de super promotie sau de marinime din partea prietenilor mei cu bani :P.

 

13 Comentarii

  1. dupa cum descrii cartea (pe care n-am citit-o) presupun ca filmul e mult mai reusit (the girl with the dragon tattoo). eu l-am vazut si, contrar slabelor asteptari pe care le aveam de la el(titlul bombastic si intriga aparent simplista), m-a surprins intr-un mod f placut… chiar e printre preferate…

    Reply
  2. N-am vazut filmul si nu cred ca vreau sa-l vad, pentru ca romanul are el insusi un stil cinematografic si, cu putina-mi experienta intr-ale filmelor, imi cam dau seama cum ar fi ecranizarea.

    Reply
  3. Ti s-o parea tie aroganta si copilareasca, dar, din pacate, nu traim 1000 de ani, asa ca trebuie sa fim un pic selectivi, chiar si in cadrul pasiunilor.

    Reply
  4. daca-mi permiti, cat timp ti-a luat sa citesti cartea? are 688 de pagini… o zi, doua, ca poate mai faci si altceva intre timp, trei? filmul, iti spun de-acum, are 152 min… 🙂 dar poate ca e mai bine sa nu-l mai vezi, daca tot pornesti cu pareri preconcepute.

    Reply
  5. :))))))

    Te provoc la ceva: convinge-ma in vreun fel sa vad filmul si eu iti fac cadou cartea.

    Faza cu „pareri preconcepute” n-are nicio sansa de a ma sensibiliza, pentru ca, oricum, sunt plin de prejudecati si ma impac foarte bine cu ele. :))))))

    Reply
  6. In primul rand, vreau sa-ti atrag atentia ca, de fapt, intriga are la baza trei fire narative, nu doua… e vb de povestea lui Mikael Blomkvist, care este condamnat de defaimarea unui om de afaceri corupt si este condamnat la 3 luni de inchisoare pentru asta, de investigatia disparitiei lui Harriet Vanger si de hackerita Lisbeth Salander care, prin natura activitatii sale de „investigatie”, se plaseaza undeva la interfata dintre familia Vanger si Blomkvist. Interesante sunt, in film, tocmai trecerile astea de la o poveste la alta – vorbim despre oameni din medii sociale distincte care initial n-au absolut nici o legatura unul cu altul -, intretaierea cadrelor si, implicit, a destinelor acestora, asemanatoare filmelor lui Innaritu (21 Grams, Amores Perros).

    Daca pe autor il acuzi de un stil jurnalistic plat si de inconsecventa dpdv al naratiunii, ei bine, aspectele astea sunt magistral eliminate din film. Nici o clipa nu ai impresia ca lucrurile stagneaza sau se impotmolesc, dimpotriva, cantitatea mare de informatie este organizata intr-un registru filmic fluid si antrenant. Cu toate ca dureaza doua ore si jumatate, ceea ce, pentru un film, e mult, eu una nu m-am plictisit nici o clipa.

    Evident, pe langa calitatile regizorale, muzica are un rol foarte important pentru asta, iar tracklist-ul lui Jacob Groth rivalizeaza foarte serios cu melodiile lui Howard Shore din Se7en.

    Ah, si ajungand la personaje, nu numai ca a participat la film elita actorilor suedezi, dar hackerita aia „inteligenta, slabanoaga si sociopata” despre care vorbesti tu capata noi profunzimi in interpretarea lui Noomi Rapace (Lisbeth Salander). Ea introduce si dimensiunea psihologica intr-un film asa-zis politist. Actrita imprima o latura foarte umana acestui personaj acoperit de piercinguri si cicatrici emotionale, misterios si abuzat constant dar care nu numai ca nu se oboseste sa catalogheze societatea ca nedreapta, ci reuseste sa adapteze realitatea nevoilor ei. De fapt, cand ti-am citit recenzia, cel mai tare m-a deranjat caracterizarea facuta ei, dar am trecut repede peste asta imaginandu-mi cum ar fi reactionat personajul insusi. Frankly, she wouldn’t give a shit!, scuza-mi engleza.

    Inteleg ca odata cu succesele in vanzari ale romanelor lui Larsson vin si asteptarile pe masura de la colectia Millenium (atat carti, cat si filme), dar, din punctul meu de vedere, filmul este unul de referinta pentru cinematografia suedeza (care ma mai surprinsese o data cu Let the Right One In) si merita vazut. Acum, daca-l vezi si n-o sa-l critici doar de dragul criticii, sunt convinsa ca o sa-ti si placa!

    Reply
  7. In primul rand, te felicit pentru pledoarie; desi porneste de la o parere pe care nu o impartasesc, nu pot decat sa admir modul patimas-structurat-documentat-argumentat in care ai compus-o. Ai merita un premiu.

    Care nu va fi cartea, totusi, pentru ca nu m-ai convins catusi de putin sa vad filmul. In extraordinara ta prezentare de mai sus ai facut foarte mult apel la logica, ori persuasiunea e mai inclinata spre emotional. N-am vazut nicaieri vreo metafora care sa ma enerveze, sa-mi suscite curiozitatea intr-atat, incat sa nu pot sa mi-o astampar decat vazand filmul.

    Asadar, provocarea ramane deschisa :).

    Reply

Lasa un comentariu.