Sperietura pe bune

Dragostea a fost cantata de cand lumea. Eroismul in razboi a avut si el poetii lui. Dar frica? A avut frica pana acum parte de elogiul care i se cuvine pentru rolul pe care l-a jucat in dezvoltarea omenirii?

Eram tentat sa zic nu, pana sa vad Le salaire de la peur, regizat de Henri-Georges Clouzot. O idee simpla, dar infricosatoare: intr-un satuc sud-american vai de mama lui, unde nu se gaseste de lucru, dar se gaseste de baut, patru astfel de someri, fiecare cu personalitatea lui, grupati in echipaje de cate doi, primesc misiunea de a conduce doua camioane pline ochi cu nitroglicerina, pe drumuri de munte accidentate. Nitroglicerina are aceasta simpatica proprietate de a sari in aer daca e zdruncinata prea tare, asa ca va imaginati cam la ce sarcina de rutina s-au angajat cei patru.

Efectul naucitor al filmului este si rodul deciziei foarte inspirate a realizatorilor de a nu incepe actiunea imediat, ci de a o lasa sa lanceazeasca vreo jumatate de ora in oraselul decrepit, rastimp in care ii cunoastem pe viitorii candidati la suicid. Mario (Yves Montand) este un tanar cu apucaturi de pierde vara, care se bucura de afectiunea unei ospatarite incetisoare la minte, dar cu inima buna (excelent interpretata de sotia regizorului, Vera Clouzot; cine spunea ca nepotismul nu e benefic?). Cand in scena isi face intrarea un escroc pline de lene si cu aere de capitala (Charles Vanel), Mario il lasa imediat balta pe amicul Luigi (Folco Lulli), un tip simplu, dar harnic si viguros, pentru a se inhaita cu noul venit. In grupul destul de numeros al celor care vegeteaza se mai distinge si Bimba (Peter van Eyck), tocmai prin faptul ca nu se distinge cu nimic, nu exprima nimic, e placiditatea intruchipata.

Acesti patru indivizi distincti vor purcede in calatoria cu iz de sentinta capitala. De acum intervine frica.

Frica schimba totul: arogantul devine umil, inhibatul se vede eliberat, morocanosul isi dezleaga limba, iar umilul se simte implinit. Frica ii apropie pe unii oameni, schimba raporturile de putere dintre altii, goleste prematur maruntaie sau intareste muschi.

Toate acestea se petrec credibil, pe masura ce vehiculele trosnesc din toate incheieturile si isi poarta incarcatura ucigasa pe drumuri aride de munte. Protagonistii trec prin diverse, nu o sa le dezvalui, ar fi suprema crima din partea mea sa va vaduvesc de placerea de a va simti infiorati pana la ultimul nerv spinal. Ma aventurez sa zic ca orice facultate de psihologie care nu include filmului lui Clouzot in programa obligatorie merita sa-si piarda licenta de functionare.

Pe langa senzatii, Le Salaire de la Peur mai ofera si o morala surprinzatoare: frica e neplacuta, dar absenta ei este funesta.

1 Comentarii

  1. L-am vazut prima oara prin copilarie, cand fireste nu prea intelegeam prea mult din el. Sigur nu la televizor, dar nici nu mai stiu pe la care cinematograf anume. Sigur cu taica-miu, unul dintre putinele filme la care am mers impreuna. Mi-a ramas, in ciuda varstei, senzatia de teama apasatoare ca dintr-un moment in altul camionul o sa sara in aer. Nici nu mai tineam minte altceva decat teama asta, prea putine detalii in rest. Revazut recent, extraordinar de la un capat la altul. Sumbru, apasator. Si aceeasi teama.

    Reply

Lasa un comentariu.