Pelerinaj sportivo-sibaritic în Harghita

În Harghita nu îmi călcase piciorul până acum.

Ce știam despre acest ținut era doar cultură generală și constructe mediatice.

Ce am descoperit la fața locului, însă, a fost solicitant de încântător.

Pelerinaje sibaritice am mai făcut, dar acesta a fost de departe cel mai intens dintre toate.

Fiecare deliciu de care am avut parte a presupus un efort, dar să tot faci astfel de eforturi.

După un drum lung și contactul aproape șocant cu eleganța pensiunii Timian Chalet, situată într-un cadru bucolic undeva în afara orașului Miercurea-Ciuc, ni s-a servit un gulaș delicios, care a rivalizat cu cele din Budapesta, iar acesta ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă pentru ascetul culinar din mine, că voi fi nevoit să mă înfrupt multe peste dozele frugale din viața de zi cu zi. Dar, despre asta, mai târziu.

După o sesiune de socializare cu gazdele și cu tovarășii de hedonism, adunați din toate colțurile țării, mi s-a oferit o ocazie nesperată, nemaiîntâlnită, nemaivăzută – să asist la un meci de hochei.

Și nu oriunde, ci în Miercurea-Ciuc, poate cel mai reprezentativ centru de greutate și pasiune pentru acest sport, care nu se numără printre preferatele mele de urmărit la televizor.

Dar aici a fost pe viu!

Și ce spectacol a fost!

Nu doar că atmosfera încinsă dintr-o sală altminteri înghețată bocnă aducea cu aceea din Polivalenta din Bănie în timpul epopeii din Cupa EHF a fetele de la SCM Craiova, dar hocheiul văzut aievea are un dinamism uluitor, iar performanțele atletice ale jucătorilor sunt supraomenești.

Și da, n-au lipsit izbiturile de mantinelă, începuturile de încăierări și încordarea plină de testosteron.

Aproape degerat, dar încântat peste poate, m-am întors la Timian Chalet, pentru o nouă rundă gastronomică a la Lucullus, care mi-a relevat fără dubiu că mă voi întoarce acasă cu niște kilograme în plus.

Ajuns aici, merită să vă spun că la Timian Chalet, produsele sunt realizate din ingrediente locale, în frunte cu diverse și inedite soiuri de brânză, cele mai multe bazate de lapte de căprițe (asta e o glumă pe care doar inițiații o s-o înțeleagă), dar și de vacă, toate crescute cât mai natural cu putință în fermă adiacentă pensiunii, adică noapte în staul și ziua hoinărind pe coastele dealurilor, hrănindu-se cu iarbă și cimbrișor. Iar ”Timian” este numele latinesc al acestei plante atât de generoase cu beneficiile pentru sănătate.

Vizita în acea parte a complexului m-a încântat cu două mirosuri tari: acela de grajd autentic, nu imaculat și nesănătos ca la mulți mamuți zootehnici, precum și cel de brânză, cu roți uriașe adăstând să fie secționate și distribuite gurmanzilor.

A doua zi a fost una plină. Și când zic plină, vă rog să luați cuvântul cu cea mai apăsată accepțiune a lui.

Ne-am făcut plinul de adrenalină cu niște zgâlțâituri de mai mare dragul, în niște mașini puternice, care au sfidat cele mai desfundate drumuri pe care mi-a fost dat să le văd vreodată. Spre deosebire de colegii mei de echipaj, eu am avut tot timpul încredere nețărmurită în șoferul nostru cel vajnic, Călin Bobora, care ne-a scos la liman din cele mai afurisite hârtoape, urmând creativ indicațiile lui Nicu, șeful de haită automobilistică.

Colegul, șeful și prietenul meu Daniel e în stare să organizeze o degustare de vinuri împerecheate cu brânzeturi și pe Marte, așa că nu e de mirare că răgazul de la aventura 4X4 (=16, știți bancul?) a presupus o astfel de sesiune pantagruelică, potențată de mirosul de lemn al cabanei care ne-a găzduit.

După asemenea senzații tari, se impunea o detașare filosofică, manifestată în trei pași: o terapie de sunete cu boluri tibetane, o ședință de saună cu coregrafie și un jacuzzi încăpător și învolburat.

Probabil că, în iureșul organizării amintirilor, am uitat să vă menționez că Timian Chalet deține și un centru de spa.

Da, știu, am fost un privilegiat, sunteți liberi să mă invidiați.

Referitor la acea ședință sonoră de relaxare, deși colegii s-au amuzat pe seama mea pentru această reflecție, mi-o mențin.

Doamna care a derulat acest concert terapeutic s-a plimbat printre noi cu diverse instrumente, iar simplul fapt de a-ți învinge vaga anxietate că la un moment dat vei auzi sunetele chiar lângă tine (ideal era să ținem ochii închiși) a fost în sine o lecție de autocunoaștere și de autocontrol.

Seara s-a sfârșit cu multă voie bună și cu feluri de mâncare parcă desprinse din acele volume de rețete medievale, pe care experții în gastronomie le redescoperă și le redau omenirii.

Multe v-aș mai putea spune despre Timian Chalet, însă o să mă limitez la o impresie generală aparte.

Nu este o simplă pensiune destinată includerii în circuitul turistic în scopuri exclusiv comerciale. Este un produs al imaginației și al viziunii, materiale și spirituale, a proprietarilor.

Deși nu pare când privești din afară, clădirea a fost la origini un grajd, iar materialele lui, în special lemnul, au fost recuperate și refolosite, pentru a configura camera unice prin structură și design.

Eu, de pildă, am stat în camera Lichen, iar acest simplu detaliu a personalizat experiența în ceea ce mă privește, astfel că, în peregrinările prin pădurile din împrejurimi, de fiecare dată când întâlneam această remarcabilă mostră de cooperare din natură, o studiam mai îndeaproape și cu mai mult drag.

Pe drumul de întoarcere, una dintre colegele bloggeritze craiovence declara că e recunoscătoare că a trăit toate acestea alături de noi.

Un sentiment pe care îl împărtășesc întru totul.

Sunt recunoscător celor de la Timian Chalet pentru găzduire și generozitate, lui Daniel că i-a venit ideea să mă cheme în ultimul moment, lui Călin pentru că intermediat toate acestea, tovarășilor de distracție și explorare pentru răbdarea față de stilul meu aiurit de Jack Sparrow oltenesc și, nu în ultimul rând, ușii de sticlă de la balconul cu jacuzzi, pentru că nu s-a spart când am intrat în ea cu avântul unui taur stârnit de toreador.

Cu o excepție, imaginile sunt surprinse de neobositul Daniel Botea.

Pelerinaj ultra-sibaritic pe la Dealu Mare

Zică lumea ce-o vrea, spre deosebire de fotbal, la vinuri România se poate bate cu granzi ai domeniului, precum Italia sau Franța.

Între nenumăratele și pitoreștile zone viticole ale patriei, Dealu Mare ocupă un loc important în mod incontestabil.

Împărțit între județele Prahova și Buzău, acest leagăn al producerii licorii bahice adăpostește atâtea podgorii, încât îți trebuie o viață lungă și un ficat foarte solid, încât să le poți explora pe toate.

Mie mi s-a oferit ocazia de a vizita trei dintre ele în cadrul expediției numite Marea Evadare de la Dealu Mare, proiect organizat de Asociația Dealu Mare, care reunește crame cu recunoaștere și experiență din partea locului, cu scopul de a încuraja turismul viticol în zonă.

Vorba ceea, dacă stăm după autorități, ne mănâncă filoxera așteptând.

Pentru că sunt sigur că până la finalul articolului vă veți fi făcut deja planuri să ajungeți pe acolo, îmi permit să vă dau un sfat preliminar.

Pentru o astfel de aventură, e bine să vă dozați poftele, e indicat să nu vă năpustiți spre primele delicii, e recomandat să degustați în cel mai pur sens al cuvântului.

Și, ca orice sfat, funcționează mai ușor în teorie decât în practică.

Cele trei crame care au compus traseul unei istovitoare și încântătoare zile de sâmbătă mi-au relevat câtă varietate există în a conferi identitate unui produs și unei misii comerciale.

Cei de la Domeniul Aristiței își construiesc activitatea pe orizontală, țintind să ofere celor interesați o experiență completă, de la degustare de vin la o refugiere în liniștea versanților populați de viță de vie, precum și activități de teambuilding (nicio aluzie la filmul eponim, deși mă îndoiesc că nu v-am trimis deja cu gândul acolo).

Profesionalismul celor de la această cramă s-a reflectat și în discuția pasionantă despre drojdii cu unul dintre experții lor oenologi. Da, drojdia, acest organism deloc spectaculos în formă prezintă o complexitate nebănuită a utilizării, a creșterii și a depozitării.

Tot la Domeniul Aristiței am gustat dintr-o pâine atât de pufoasă, încât mi-a adus aminte de senzația de a-mi cufunda mâna până la cot în blana unui blânde alpaca de la grădina zoologică din Aachen, acum mai mulți ani.

A urmat crama Dagon, cu o filosofie cât se poate de diferită. După cum declarau fără înconjur chiar reprezentanții podgoriei, scopul lor este să aducă oamenii acolo și să îi facă să bea, să asculte muzică și să se simtă bine. Infrastructura vădit redusă față de a colegilor pe care îi vizitasem anterior era compensată de o atmosferă de hedonism asumat.

Vârful experienței a fost descinderea în măruntaiele pământului, într-o pivniță amplă, cu părți datând chiar din perioada lui Constantin Brâncoveanu. Și nu vă ascund că aceste coridoare subterane m-au făcut să rememorez o experiență similară, cea din Provins, oraș medieval francez înscris în patrimoniul UNESCO, ceea ce e un titlu de onoare pentru cei de la Dagon, care au grijă de astfel de mici monumente ale trecutului.

În fapt de seară am poposit la Davino, vizită ingrată, căci eram deja burdușiți de trăiri senzoriale și nu numai.

Aici am completat triumviratul de impresii despre cum se poate clădi o lume a vinului. Dincolo de resursele sporite, de tehnologia avansată și de experiența îndelungată, foarte vizibile pe tot cuprinsul vizitei, m-a atras direcția pe care a urmat-o identitatea vizuală.

Nu e lipsit de riscuri să asociezi un vin cu simboluri atât de hieratice precum scara lui Iacob, însă în cazul celor de la Davino această abordare funcționează.

Cred că sunt în asentimentul tuturor când spun că după o așa zi sibaritică, nevoia de odihna a fost stringentă, iar noi ne-am satisfăcut-o la Hotel Plaisir din Ploiești.

Ar trebui să formulez și o încheiere, dar știu că puțini veți fi ajuns lectura până aici. Cei mai mulți sunt deja pe site-ul celor de la Asociația Dealu Mare, ca să-și organizez propria evadare în periculos de fascinanta lume a vinului.

Credit foto: Xaara Novack.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (14)

Din 45 de ediții de Brânzeturi cum se… cuVin, organizate de Asociația Bloggerilor Olteni și DictionarCulinar.ro am participat la aproape o treime.

Nu-i mult, dar nici puțin, astfel încât factorul de noutate, mai ales în ceea ce privește informațiile despre arta vinificației, s-a mai estompat.

Cel puțin așa credeam până la acest eveniment, desfășurat în primitorul local Ribs House Craiova, când mi s-a relevat că am greșit amarnic.

Dar ce drag mi-a fost să constat asta!

Acum, mai mult ca niciodată, prezentările fiecărui soi de vin nu au mai venit din partea unor reprezentanți bine pregătiți ai producătorului, ci a unor persoane animate de pasiune pursânge.

Nu știu de când datează cea a Lenuței și lui Narcis, dar a văzut evoluând sub ochii mei, de la știință peste medie într-ale vinului la începere de studii la producție propriei, realizată în cel mai profesionist mod.

E acel miracol al dedicării, la care am mai fost martor în cazul unei cunoștințe care creează vestimentație cu gust, a unei prietene care plăsmuiește căni de lut de o imperfecțiune voită sublimă, a altei prietene care e călătoare înveterată și a ajuns a-i ghida pe alți călători la rândul lor.

Mai pot găsi exemple nenumărate, toate fiind totodată și surse inspirație pentru mine, pentru a-mi continua lupta pentru propriile pasiuni.

Vinurile care le-au prilejuit Lenuței și lui Narcis etalarea unor cunoștințe vaste, dar modest asumate au fost din gama Domeniile Sâmburești, o mai veche cunoștință a bloggerimii din Craiova.

Bineînțeles, au fost împerecheate cu brânzeturi de la Delaco, provocarea perpetuă pentru fiecare participant la degustare fiind a găsi asocierea preferată, fapt nu tocmai lesnicios, deoarece nu sunt rare situațiile când fie vinul, fie brânză îți sunt foarte pe plac, dar interacțiunea lor ba.

În cazul meu, cuplul (iar personificarea are un rost, după cum veți vedea) a fost unul în care cei doi parteneri aveau și lucruri în comun, și mici diferențe – Chardonnay și brânză Havarti.

Chardonnay este o vin recunoscut pentru blândețea și îngăduința sa, un vin care nu vrea să iasă în evidență, însă pe care îl remarci, îl ții minte și la care te întorci.

Cel de la Domeniile Sâmburești este promovat drept Un vin care înțelege femeile. Ca bărbat, o așa declarație mi-a stârnit interesul, dar și ambiția de a stabili dacă nu cumva este o dovadă de aroganță.

Consumându-l, n-am fost edificat (nici nu prea ai cum, hai să recunoaștem), dar nici n-am rămas fără un răspuns.

Iar acest răspuns a reieșit din interacțiunea cu brânză Havarti – Delaco D’Exceptie. Originară din Danemarca, această brânză moale, dar nu molatică, dulceagă, dar nu foarte, un pic acidă, dar fără a fi agresivă, a constituit companionul (sau companioana, după cum vreți să le atribuiți genurile) perfect pentru Chardonnay.

Aciditățile lor s-au îmbinat plăcut pentru limbă, precum micile tachinări dintr-un cuplu.

Niciunul nu avea un gust atât de intens, încât să domine, astfel încât compromisul era ușor de atins.

Până și culorile se asemănau, deși ăsta e un argument care nu e placul internaționaliștilor și adepților corectitudinii politice.

Iar această armonie de cuplu s-a reflectat în ceva ce ne-au mărturisit Lenuța și Narcis.

Relația lor a ieșit întărită din împărtășirea unui pahar de vin.

Mi s-a cerut să prezint în articol ceva inedit învățat în timpul degustării.

Ce v-am spus mai sus e mai important decât toate detaliile despre fenol, despre baricat, despre gustul lemnului în vin pe care ni le-au relatat cei doi experți autodidacți într-ale vinului.

Pentru că, așa cum însuși Narcis ne mărturisea, aventura în lumea vinului de calitate nu i-a scos în cale decât oameni care doresc să se simtă bine.

Așa că, dragi comeseni și colegi bloggeri, să ne revedem și să ne simțim bine încă 45 de ediții de Brânzeturi cum se… cuVin de acum încolo.

Confesiunile unui cafegiu de ocazie

Nu beau cafea.

Ce-aș căuta atunci la o degustare de cafea?

După minunatul eveniment organizat de Muse Coffee la Librăria Elena Farago, la care am avut privilegiul să particip prin mijlocirea prietenilor Diana și Cristi Nedelcu, se cuvine a pune o altă întrebare:

Cum aș fi putut să lipsesc de la o astfel de degustare de cafea?

Jorge Luis Borges își imagina raiul ca pe o bibliotecă.

Îmi permit să aduc unele amendamente la spusele ilustrului scriitor.

Pentru mine raiul este o încăpere tapetată cu rafuri de cărți, în mijlocul căreia se află o masă zdravănă de lemn, pe care adastă cești și alte ustensile într-o armonie aproape muzicală. Aceeași încăpere este populată de oameni deschiși, simpatici, pasionați, care știu să pună și să răspundă la întrebări, să râdă și să asculte.

Faptul că nu beau cafea nu mă împiedică să îi recunosc imensa influență culturală. Până la urmă, există un episod din Dexter’s Laboratory dedicat cafelei și consecințelor nefaste ale lipsei ei.

Prin poveștile ramificate și documentate ale reprezentanților Muse Coffee, Gigi Corneanu și Ovidiu Șodolea, am fost purtat într-o aventură pe întreg mapamondul și prin întreaga odisee care duce cafeaua de la arbustul originar din fascinanta Etiopie până la buzele tremurânde de dorință ale unei bune părți a omenirii.

La finalul documentarului The Private Life of Plants, Sir David Attenborough făcea o remarcă, jumătate în glumă, jumătate în serios:

Ni se pare că noi am domesticit plantele, dar nu cumva e invers? Până la urmă, plantele ne-au convins să le luăm și să le cultivăm peste tot pe glob. Ele ne îndeamnă să le căutăm forme tot mai bune și mai productive.

Și tot ele ne-au înrobit cu gustul, așa cum au făcut aceste umile semințe care, la prima vedere, nu au nimic spectaculos.

Secretul care face tranziția dintre această formă neglorioasă a cafelei și ingredientul pentru licoarea fără de care mulți nu pot să funcționeze este prăjirea.

Dacă la auzul sau vederea acestui cuvânt vă gândiți la o operațiune banală, vă înșelați amarnic. Din tot ce ne-au relatat reprezentanții Muse Coffee a reieșit că este vorba despre o alchimie în care precizia științifică se contopește cu intuiția artistului.

Încă o dovadă în acest sens a fost modul în care a fost luată spuma de pe cafelele pe care le-am încercat în cadrul degustării.

Nu m-a captivat doar ingeniozitatea mișcărilor.

Nu m-a impresionat doar acuratețea neverosimilă a rezultatului.

Cel mai mult îmi stăruie în minte modul cum toate erau repetate ritualic, fără greșeală, fără abatere.

E ilustrarea prin cafea a ce mi-a spus odinioară unul dintre marii actori de la Teatrul Național din Craiova, Angel Rababoc.

Nu e greu să construiești un rol, greu să îl faci din nou și din nou, seară de seară.

Multe și variate informații mi s-au adunat în minte în această seară de superbă amintire.

Una ar fi diferența dintre tipurile de cafea Arabica și Robusta, etern duel între calitate pentru cunoscători și accesibilitate pentru publicul larg.

Alta ar fi legată de conceptul de cafea de specialitate, adică acea cafea care ocolește meandrele procesării industriale, este prăjită de profesioniști și este preparată cu o grijă vecină cu ceremonia ceaiului.

Nu că deliciile enumerate până acum n-ar fi fost suficiente, dar răsfățul cafelei a fost dublat, nu, triplat de dulceața și lichiorul de trandafiri pe care Diana și Cristi Nedelcu le-au împărtășit cu mărinimie tuturor mesenilor.

Gustul lor și al cafelei m-au transportat în lumea aceea a schițelor lui Caragiale sau Bassarabescu sau Bacalbașa, dar nu pentru că mi-ar fi venit să pun cuiva dulceață în șoșoni. Dimpotrivă, am băgat un borcan rămas plin pe trei sferturi în rucsac. Cu voia autorilor, bineînțeles.

Cafegiu nu mă fac, dar tot nu pot să nu închei cu un citat din Little Women al Louisei May Alcott:

I’d rather take coffee than compliments just now.

Imaginile sunt surprinse de Daniel Botea, căruia nu i-a tremurat mâna nici după vreo câteva păhărele cu lichiorul soților Nedelcu.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (13)

Nu sunt naționalist în sensul apăsat al cuvântului, cu atât mai puțin iredentist, dar tot n-am putut rata minunata asociere a sărbătorii a 10 ani de Craiova Blog Meet cu ziua de 27 martie.

La acea dată (13 martie, după ritul vechi) în 1918, Basarabia declara unirea cu România.

O unire vremelnică, nu lipsită de probleme, pentru că o parte semnificativă a populației provinciei era formată din minorități, dar care rămâne, totuși, un eveniment marcant al istoriei de o parte și de a alta a Prutului.

Acestea fiind spuse, cred că o să înțelegeți de ce m-am făcut luntre și punte să fiu prezent la degustarea de vinuri ale Cramei Rădăcini din Republica Moldova, desfășurată la Casa ”Nicolae Romanescu” din Craiova.

Până să ajungem, însă, să ne dăm seama de ce vinurile vecinilor moldoveni sunt cunoscute în toate cele patru zări ale mapamondului, am avut parte de un alt deliciu.

Un tur ghidat de colega Dana Ilie, care ne-a deschis uși nebănuite (la propriu și la figurat) în istoria Casei Romanescu, oferind mai multe informații și povești picante decât a putut duce chiar și mintea mea obișnuită cu exigențele muzei Clio.

Pe de o parte, aspectele materiale ale reședinței acestui ilustru edil al Craiovei mi-au apărut într-o lumină nouă, dezvăluind detalii care îmi scăpaserăm cu alte ocazii, precum posibilele reprezentări ale unor personalități ale culturii universale, pe care le-am remarcat pe o sobă superb decorată.

N-au lipsit nici secrete care m-au umplut de uimire, cea mai mare înregistrându-se la vederea acestei picturi murale.

Da, știu, a fost o surpriză și pentru mine să aflu că există o supraviețuitoare a decorațiunilor de demult.

Pe de altă parte, figura lui Nicolae Romanescu este una care depășește simpla posteritate a constructorului neobosit, pe care a surprins-o atât de bine N.S. Petrescu-Găină într-una dintre caricaturile sale.

Și același desenator hâtru ilustrează două dintre multele detalii pe care Dana ni le-am împărtășit: controversa privind bugetul cam măricel pentru Parcul Romanescu sau aducerea apei potabile de la Gioroc.

Iar când vine vorba despre relația cu soția sa, născută Lucia Fălcoianu, ajungem la intensități domestice suculente, asemănătoare cu duelul titanic dintre Tolstoi și soția Sonia, spre amurgul căsniciei lor. Sper ca vreun cineast român să aibă fler și să dacă un The Last Station românesc, filmat, desigur, și la Casa Romanescu.

Se simte la Nicolae Romanescu un pic din melancolia lui Cehov
Nu vi se pare că acest portret al Luciei Fălcoianu are ceva a la Modigliani?

Ce mai tura-vura, dacă vreți ca acele frumoase clădiri pe care le admirați în treacăt să își deschidă secretele, puteți apela cu încredere la Dana Ilie, pentru tururi ghidate Craiova.

Cu mintea zumzăind de informații, am trecut la etapa a doua, în care am retrăit gustul unui festin stilat, precum cele care aveau loc odinioară în Casa Romanescu.

Vinuri Cramei Rădăcini din Republica Moldova au contribuit masiv la această senzație de distincție.

Crama Rădăcini este o întreprindere nouă, dar îndrăzneață și care nu se sfiește să experimenteze. De exemplu, au realizat un vin alb spumant din Cabernet Sauvignon, pe care rar îl întâlnești sub altă formă decât roșu.

În contact cu o gamă variată de sortimente, cavitatea mea bucală a încercat o pleiadă de senzații, dintre care au persistat cel mai mult, chiar și până la momentul scrierii acestor rânduri, cele pricinuite de întâlnirea cu triumviratul Rară Neagră – Merlot – Saperavi.

Ca ansamblu, vinul a funcționat ca o acupunctură. Foarte înțepător la primele atingeri ale papilelor gustative, lăsa apoi o relaxare și o mângâiere senzorială, ca și cum organul cel agitat al gurii, limba, ar fost pusă în repaos și îndemnată să lase liniștea să o cuprindă.

Această dualitate vine, probabil, de la cupajul inedit.

Rara Neagră, denumire arhaică și, de ce nu, chiar mai pitorească, a soiului Băbească Neagră, trebuie să fi contribuit la partea înfigerii acelor ace minuscule.

Merlotul, cu deja cunoscutele-i înclinații pacifiste, trebuie să se fi manifestat la post-gust.

Iar totul trebuie să fi fost învăluite de aura exotică a soiului Saperavi, originar din zona-leagăn a civilizației vinului, Georgia, demn reprezentant al trăsăturii numite Teinturier, adică având pielița și carnație închise la culoare.

Parcă îmi și imaginez o scenă dintr-un film de Sergei Parajanov, cu struguri de Saperavi zdrobiți pentru a se extrage neprețuita licoare, totul ca metaforă a sângerării pentru creație.

Deontologia personală mă îndeamnă să recunosc că habar n-aveam ce este Saperavi, până să aflu toate cele de mai sus de la reprezentanta Cramei Rădăcini, Crina Scorțanu, și de la reprezentantul firmei Wit Import Export, Ionuț Stănciulescu.

Sunt mulți patrioți de mucava, care susțin unirea Republicii Moldova cu România, dar n-ar mișca un deget în privința asta.

Eu am înțeles un lucru, că a fi împreună cu cineva înseamnă a împărtăși cât mai multe cu acesta.

Așa că, prin intermediul vinurilor de la Crama Rădăcini din Republica Moldova, eu și colegii mei din blogosfera oltenească am făcut un pas mic, dar delicios, către un moment la care nu încetăm să visăm.

Notă: Caricaturile sunt preluate din lucrarea lui Paul Rezeanu, Caricaturistul N.S. Petrescu-Găină, Editura ALMA, Craiova, 2008.

Am fost gurmand connaisseur şi mi-a plăcut – PoftiFest

Trecuse ceva timp de când nu mai fusesem la vreo degustare, aşa că mi-am spus să remediez această carenţă prin participarea la unul de scară largă – PoftiFest.

Organizat de UPI, companie de distribuţie în domeniul alimentar, având sediul şi depozitele în zona Craiovei, dar care îşi desfăşoară activitatea în peste 20 de judeţe din ţară, acesta a avut ca scop, evident, promovarea amplelor game de produse oferite de această firmă, însă modul în care s-a desfăşurat justifică pe deplin acel „Fest” din PoftiFest.

Numărul de persoane invitate a fost foarte mare, întrecut doar de incredibila varietate de bucate aflate la vedere. Iniţial am fost un pic debusolat, dar apoi am am aplicat exact sloganul celor de la UPI („Voinţă – Muncă – Determinare”), dar în sens invers.

Am fost determinat să încerc cât mai multe dintre bunătăţi, am muncit din coate, ca olteanu’, să-i fac loc prin mulţimea de doritori asemeni mie şi mi-am pus voinţa în grea cumpănă, străduindu-mă să nu încarc stomacul (mult) peste posibilităţile-i de extindere.

Dintre delicatese aş avea multe de menţionat, unele prin estetică, precum cele de mai sus, altele prin amintiri sau pur şi simplu gust, cum ar fi roata colosală de brânză Grana Padano de mai jos, din care m-am înfruptat precum Pantagruel al lui Rabelais sau Parpanghel al lui Budai-Deleanu:

Cu mare poftă!

Gâtlejul pe care se scurge mâncare se cere udat, aşa că am întreprins numeroase popasuri la standul celor de la Crama 1000 de chipuri din Dealu Mare, unde, ca un diletant conştiincios într-ale oenologiei, am început cele albe şi am simţit astfel explozia Tămâioasei româneşti, pentru ca, leit ca în episodul biblic al nunţii din Cana Galileii, la finalul şederii mele acolo, să apară un minunat Shiraz, vin care mă cucereşte pe unde mă duc şi îl încerc.

Colegii mai petrecăreţi şi cu anduranţă mai mare la sindrofii mi-au povestit şi ceva despre formaţii, muzică, dans, toate petrecute după chindii.

Dacă e pe-aşa, atunci nu pot decât să sper că PoftiFest o să aibă mai multe sezoane decât A Game of Thrones.

Am fost gurmand connaisseur si mi-a placut (9)

Acum aproape o saptamana mi-a suras sansa si m-am aflat printre aceia care au beneficiat de o degustare de vinuri asociate cu branza un pic mai altfel.

Evenimentul, si de data aceasta organizat de Asociatia Blogger-ilor Olteni si de DictionarCulinar.ro, a avut loc la Centrul de Limba si Cultura Poloneza din Craiova (un spatiu primitor si generos cu raspandirea cunostintelor despre aceasta tara, pe care va invit sa il vizitati), nu in vreun restaurant dintre cele multe si cochete ale urbei noastre.

Motivul pentru aceasta schimbare de decor a fost unul inedit si intemeiat: pe langa un commando de condeieri virtuali craioveni, deja harsiti intr-ale degustarii, la reuniunea bahica au participat si cativa soldati de la Contingentul Militar Polonez, afiliati Batalionului 26 Infanterie „Neagoe Basarab” din cadrul Brigazii Multinationale Sud-Est, incartiruiti in Craiova.

Schimbul intercultural nu s-a oprit aici, pentru ca, daca vinurile au provenit de la reputata crama Samburesti, branzeturile erau din Polonia, fie sortimente internationale produse acolo, fie intru totul specifice patriei lui Henryk Sienkiewicz.

Ajuns aici, nu pot sa nu imi exprim incantarea fata de branza Oscypek, un fel de cascaval afumat cu o aroma minunata si o forma adorabila, pe care comeseanul polonez mi-a descris-o ca fiind originara din Muntii Tatra.

Paradoxal, aceasta preferata a mea nu a facut parte din combinatia favorita, care a reunit Chardonnay de Samburesti si branza Tilsit, nume cu o puternica rezonanta istorica, si mai vie pentru mine, care am vizionat grandiosul Voina i mir de curand.

Faimoasa versatilitate a Chardonnay-ului l-a ajutat sa se inteleaga cu textura branzei, iar gustul sau usor intepator, dovada vie a faptului care are stramos comun cu sampania, a presarat senzatii aparte pe limba-mi care clefaia incantata.

La intrebarea nerostita, dar staruitoare pe care o puteti avea: Cum sa nu te cherchelesti la un astfel de eveniment?, raspunsul este unul simplu – apa. Apa, neamestecata cu vin (Sacrilegiu!), de care noi am beneficiat de data aceasta prin bunavointa celor de la Aqua Carpatica.

Maestri de ceremonie au fost aceiasi veterani, Narcis si Alin Sintimbrean, care, iscusiti pedagogi intr-ale gastronomiei si vinificatiei, au tinut cont de prezenta masiva a unor neofiti si si-au structurat prezentarile intr-un mod foarte didactic, care mi-a relevat mie, celui care ma credeam tare stiutor, cate detalii importante mi-au scapat de-a lungul timpului.

Totodata, Magda Filary, coordonatoarea centrului si vechea noastra prietena, a demonstrat o tarie de caracter impresionanta: a reusit performanta ca, in timp ce traducea intr-un ritm alert povestile venite de la Narcis sau Alin, sa nu inghita in sec reproducand verbal toate deliciile catre care ne ghidau cei doi.

Pentru tovarasii de degustare polonezi, intalnirea s-a incheiat cu un mic chin tantalic, concretizat intr-o mica, prea mica sticla cu tuica de-a noastra, licoare cu care papilele lor gustative au rezonat ca ratatouille-ul oferit
in filmul cu acelasi nume personajului cu vocea lui Peter O’Toole .

Vin bun, branza buna, apa curata, oameni simpatici alaturi.

Epicur cam avea dreptate in privinta fericirii.

Am fost gurmand connaisseur si mi-a placut (8)

Vinule, vinuţule,

De cand nu te-am mai vazut,

Multa vreme au trecut!

Mi-am permis sa il parafrazez putin pe Eminescu, pentru ca tot suntem in Anul Centenarului, iar eu am lipsit in ultima vreme, mai degraba nemotivat, de la degustarile organizate de Asociatia Blogger-ilor Olteni si DictionarCulinar.ro

Nu si acum, cand intamplarea a facut ca evenimentul sa corespunda exact viziunii mele asupra modului cum se cuvin sarbatoriti cei 100 de ani de la Marea Unire.

Asadar, la Casa Ghincea, fostul Han Hurezi, s-au reunit niste condeieri olteni (sau macar domiciliati in urbea Baniei), ca sa deguste vinuri din inima Moldovei, de la Domeniile Averesti, de langa Husi, si branzeturi internationale de la Delaco.

Unde mai pui ca salonul foarte stilat unde a avut loc fericita ingurgitare era decorat cu diverse copii de tablouri ale unor mari maestri clasici europeni.

O imbinare de autohton si cosmopolit pe care eu o vad a fi solutia pentru supravietuirea in urmatorii 100 de ani.

Prezentarea generala a Domeniilor Averesti a fost sustinuta de Romica Dumitru, de la care am aflat cateva detalii interesante despre conceptul de instalatie gravitationala de colectare a apei de ploaie, pe care l-am mai intalnit, culmea, in arida Iordanie, dovada ca ingeniozitatea umana are un filon comun.

Despre branzeturi ne-a vorbit Daniel (de la care am pozele), iar ghid in deslusirea tainelor vinurilor moldovene ne-a fost amicul Narcis, pe care l-am prins pentru intaiasi oara in aceasta postura, secondat de la fel de stiutoarea sa sotie, Lenuta.

O alta premiera e una cu care ma mandresc: senzatiile pe care le-am trait gustand vinurile au corespuns aluziilor enuntate de maestrul care ne calauzea si, fapt remarcabil, propriile-mi descrieri au nimerit exact vocabularul formularilor sale.

Reusita-mi in aceasta privinta a contribuit la preferinta pentru combinatia Feteasca Neagra Sec si branza Gouda, dar nu fost decisiva.

M-a impresionat, in primul rand, armonia gustativa pricinuita de ambelor delicii, untoase si consistente, care m-a indemnat sa le molfai impreuna si sa incalc regulile bunei cuviinte, icnind de placere in tot acest timp.

Feteasca Neagra Sec de Averesti este un vin rosu sec, mai bland cu taninurile decat confratii Merlot sau Cabernet Sauvingnon, iar asta il face adaptabil (ca romanu’ impartial), atat cu mancaruri mai grele, de banchet sadovenian, cat si pentru gustari lejere, de serata literara.

Gouda din gama Delaco D’Exceptie este o branza de origine olandeza, foarte populara in lume, si are un proces de fabricatie aparte, caracterizat si de o etapa de „spalare a casului”, in urma caruia rezulta un gust dulceag si o textura moale si elastica. Numele vine de la orasul eponim, care, amanunt simpatic, se pronunta „Hauda”, asa cum Van Gogh ar trebui pronuntat „Fan Hof”.

Provocarea de final imi cere sa fac un exercitiu de concizie, asa ca voi reda fiecare dintre elementele combinatiei preferate, dar si pe aceasta, ca ansamblu, printr-un singur cuvant:

Feteasca Neagra Sec de Averesti – Unt

Gouda de la Delaco D’Exceptie – Pace

Asociate – Alunecare

Românie, inchinam un pahar in cinstea ta!

Soare, vin si natura la Avincis

Acum o saptamana, prin bunavointa guvernului, care a mai dat o zi libera, si a celor de la Avincis, am trait o experienta campeneasca imbelsugata si reconfortanta.

Sositi pe domeniul Dobrusa cand soarele mangaia perpendicular pamantul, am fost intampinati cu un pahar de vin racoros (cum altfel?), iar privirea-mi curioasa a fost nevoita sa descrie un cerc pentru a cuprinde intregul peisaj, pe care l-am explorat in trei feluri.

Organizat, condusi de catre personalul documentat si amabil al domeniului, care ne-a oferit explicatii ample, dar accesibile, despre procesul tehnologic al obtinerii vinului, cu mici detalii care m-au convins a nu stiu cata oara, ca, daca vrem sa extindem aria semantica a cuvantului „arta”, oenologia e printre primele care isi face loc in cadrul ei. Tot cu aceasta ocazie, am aflat si cateva detalii de ordin arhitectonic, asupra carora voi reveni mai jos, pentru ca m-au incantat si mi-au dat speranta.

Alaturi de colegii de breasla blogger-istica m-am implicat activ intr-un amplu proiect fotografic, cu accente umoristice, si care a presupus mult contact cu solul.

De unul singur, m-am aventurat pe parcelele viticole (rog gazdele de la Avincis sa nu se alarmeze, am urmat doar carari inofensive) si m-am lasat invaluit de o liniste imaculata in unele momente, intrerupta din loc in loc de bazaiturile unor bondari hiperactivi.

Pe colina inverzita se remarca doua cladiri, diferite structural, fiecare intregind aparte farmecul domeniului. Conacul Dobrusa a fost restaurat cu grija si este intretinut cu migala, iar stilul neo-brancovenesc face o legatura indivizibila cu un trecut in care nu era pretuit doar functionalul, ci si esteticul.

De cealalta parte, crama propriu-zisa dovedeste o asa intelepciune a viziunii arhecturale, cum rar mi-a mai fost dat sa vad pe meleagurile mioritice, fiind conceputa in asa fel, incat sa se integreze reliefului si sa nu fie ca o excrescenta nenaturala, ci ca o prelungire a dealului pe care se gaseste. Iar pantele inverzite de pe cele doua parti sunt sursa de idei nastrusnice, fotografice, dar nu numai.

Si, pentru a da Cezarului ce-i al Cezarului, nu pot sa nu povestesc si despre vinul care m-a cucerit si alaturi de care m-am intors acasa: Domnul de Roua in Rosu. Sub acest nume pitoresc in sine se ascunde un cupaj de Cabernet Sauvignon (50%), Merlot (35%) si pretentiosul Pinot Noir (15%), care, spre deosebire de efectul pe care alte vinuri rosii l-au avut asupra cavitatii mele bucale, acesta n-a mai zabovit acele cateva secunde pentru a se face simtit, ci a actionat instantaneu cu un buchet incantator.

Multumesc colegului de la Comentarii barboase pentru imagini.

 

 

Am fost gurmand connaisseur si mi-a placut (6)

degustare4

Nimeni nu-mi mai poate contesta calitatea de connaisseur (daca nu deplin, macar aspirant) dupa ce, participand la inca o editie a evenimentului Branzeturi cum se… cuVin, organizata de DictionarCulinar.ro si Asociatia Bloggerilor Olteni si desfasurata pe data de 3 noiembrie la Restaurantul Marmara din Craiova, m-am vazut in situatia de a ma reintalni cu vinurile Cramei Oprisor, cele care mi-au deschis apetitul pentru imperecheri (a se remarca pluralul, deci nu radeti prematur) culinare, alaturi de deja binecunoscutele branzeturi de la Delaco.

degustare2

Se cuvine sa precizez, insa, ca nu au fost exact aceleasi licori dezlegatoare de limba, ci alte sortimente, insa placerea sorbirii/mestecarii si a dialogului pe teme mai mult sau mai putin viticole au fost aceleasi, ba chiar au crescut simtitor.

Motivele variaza de la calitatea deosebita a produselor care au alunecat pe gatlej pana la discutiile informative, dar si amuzante cu acelasi dezinvolt Gabriel Cristea, reprezentantul Cramei Oprisor, secondat de Rebeca Didu, o delicata prezenta feminina, fapt care ne arata ca Romania este taramul egalitatii de sanse in orice domeniu.

Am ras mult, ni s-au povestit o multime de lucruri, insa, cum imi faceam mea culpa si cu alte ocazii, nu imi iau notite, asa ca va trebuie sa ma bazez pe memoria supusa delicioaselor injonctiuni bahice.

Astfel, am aflat ca un procent surprinzator de mare de crame folosesc recipiente de inox in locul traditionalelor butoaie de lemn, care, la randul lor, au o utilizare limitata, evaluata intr-un mod foarte practic: cu cat ii ia mai mult vinului sa atinga desavarsirea, cu atat este butoiul mai aproape de a-si da obstescul sfarsit.

degustare1

Mi-a fost greu sa ma decid asupra combinatiei preferate, dar viata e plina de alegeri dificile, asa ca m-am aplecat asupra perechii Brie – Ile de France – La Cetate Chardonnay.

Cu Brie – Ile de France m-am mai intalnit eu pe astfel de taramuri, dar am remarcat cu aceasta ocazie cat de cameleonica este aceasta branza moale, matasoasa, acoperita un mucegai nobil. De fiecare data genereaza trairi gustative diferite, in functie de cum o conduce partenerul de dans senzorial.

In cazul de fata a fost La Cetate Chardonnay, un vin alb, sec, amagitor prin modul cum isi dezvaluia calitatile la cateva secunde dupa ce facea o reverenta aromata in anticamera reprezentata de cavitatea bucala.

Intr-un final, ineditul exercitiu de a sintetiza intr-un cuvant ansamblul de senzatii, separate si ingemanate:

Brie – Ile de France – mladiere

La Cetate Chardonnay – amagire

Impreuna – alunecare

Sa mai fie oare nevoie de cateva zeci de degustari, ca sa merit tresele de connaisseur aspirant?

Nicio problema.

degustare3