Când am trecut pragul expoziției Amazonia, râvneam să trăiesc experiența de a fi însoțit auditiv de Jean-Michel Jarre, care a compus o coloană sonoră specială pentru acest eveniment.

Când am plecat, însă, un nume îmi stăruia în minte – Sebastiao Salgado.

Un fotograf brazilian care a reușit să biruie eternă himeră a acestei branșe: să devină un artist autentic.

Amazonia este capătul, aș zice fericit, al unei evoluții epopeice și extreme de dureroase, pe care o putem urmări în documentarul Le sel de la Terre.

Realizată de reputatul Wim Wenders și de însuși fiul fotografului, Juliano Ribeiro Salgado, producția suprapune un monolog sfâșietor al lui Sebastiao Salgado și imagini surprinse de acesta în contexte variate, dintre care unele coșmărești: foametea din Etiopia sau masacrele din Congo și Rwanda sau incendiile de pe câmpurile petrolifere din Kuwait.

Anumite fotografii din cadrul documentarului mi-au declanșat un conflict interior maniheic, pe care l-am simțit organic. Pe de o parte era oroarea a ce mi se dezvăluia privirii, pe de alta admirația față de desăvârșirea actului artistic.

Nu cred că fotografia alb-negru a beneficiat vreodată de o pledoarie mai înălțătoare și mai cutremurătoare.

Dincolo de miracolul artei, este și cel al supraviețuirii psihice a lui Sebastiao Salgado. Chiar dacă rănile pe care i le-au pricinuit incursiunile sale în inima întunericului sunt încă acolo, iar asta simțim din glasul său, cu o franceză minunată prin accentul străin pe care nu încearcă să îl disimuleze, faptul de a fi mers mai departe și de a se fi adâncit și într-o latură edenică a lumii este o lecție despre triumful vieții în valea umbrei morții.

În acest context trebuie plasată expoziția Amazonia.

În ea regăsim atât caracterul extatic, cât și cel angajat social al lui Sebastiao Salgado și are doua componente majore: peisajele și oamenii.

Cele dintâi, îmbogățite de frumusețea fotografiei alb-negru, devin pur și simplu poezii vizuale.

Iată una în fața căreia am zăbovit până când vertebrele-mi din zona lombară au protestat vehement.

Epifania în stare pură a lăsat locul unei învălmășeli de impresii când am pătruns în lumea triburilor amazoniene.

Am simțit un contact nemijlocit și neliniștitor cu începuturile omenirii, cu acea perioadă când animalicul pe care l-am ascuns ulterior sub straturi de așa-zisă civilizație era parte a cotidianului.

M-am și delectat, de pildă cu pitorescul acestui grup de șamani, printre care până și un Chuck Norris ar părea molatec.

Cât despre această ultimă fotografie, în ea aflăm și mântuirea titlului Le sel de la terre.

Oamenii sunt sarea pământului.

Uneori îl fac imposibil de înghițit.

Alteori îi dau savoare.