Era o vreme când Serele de la Ișalnița erau un superlativ. Nu doar prin mărime, despre care se vorbea că ar fi cele mai mari din lume, dar și prin bogăția producției de acolo.

Apoi a venit momentul 1989, după care, ca multe alte întreprinderi de fală ale României, acest complex legumicol (și comunitatea din jurul său) a intrat în inexorabilul proces de declin.

Dar, așa cum istoria în ansamblul ei este ciclică, vine un moment al revirimentului, iar o mostră îmbucuătoare a acestuia mi-a fost prilejuită de vizita la Pensiunea Jianca.

Proprietarii dețin o parte din serele de odinioară și se ocupă în special cu cultivarea castraveților, așa cum puteți observa în imaginea de mai jos, la vederea căreia mie îmi lasă gura apă (Doina, dacă parcurgi aceste rânduri, o să-ți aduci aminte de un anume Revelion).

Un amănunt interesant din discuția despre această activitate a fost că schimbările climatice și bramburirea sezoanelor sunt atât mumă, cât și ciumă pentru munca din sere, dovadă că omul, în esența lui, este o ființa foarte adaptabilă.

Înțelegând și că dezvoltarea pe orizontală este una dintre cheile supraviețuirii într-o lume foarte volatilă și competitivă, proprietarii s-au hotărât să se aventureze și mai departe și să ridice, prin eforturi proprii și fonduri europene, o pensiune agroturistică.

Jianca este țăranca aceea din Lunca Jiului, robotitoare neobosită, ospitalieră și voioasă, descriere care își găsește confirmare chiar în scrierile călătorilor străini din secolul al XIX-lea, care observau că femeile valahe duc tot greul gospodăriei, în timp ce bărbații sunt cam leneși și petrec sejururi nepermis de lungi la cârciumă.

Cu o capacitate de cazare de 16 locuri (1 apartament cu terasă și 7 camere, dintre care una adaptată persoanelor cu dizabilități), cu un teren generos, pe care se poate încinge o horă sau un meci de mini-fotbal, după preferințe, dar și cu o sală de mese de aproximativ 50 de persoane (apropo mai sunt locuri pentru Revelion, dacă ați rămas în ofsaid în privința asta), pensiunea încearcă să păstreze linia fină dintre confort modern și tradiție (mi-a plăcut că fiecare cameră are acces la Internet, dar și oale de Horezu pe pereți) și poate fi un popas pentru călătorii care vin dinspre capitală și se îndreaptă spre Vest sau chiar pentru aceia care vor să evadeze un pic din Craiova și să nu se mai supună tiraniei găsirii unui loc de parcare în weekend.

Mai mult, m-au încântat proiectele de viitor ale proprietarilor, care își propun ca Pensiunea Jianca să fie bază de plecare spre explorarea bogăției ornitologice a luncii Jiului, pentru care pot să depun mărturie prin umilele-mi observații de amator pasionat.

N-a lipsit, desigur, un ospăț boieresc, udat, așa cum se cuvine de vinuri oltenești, cu hidratarea compensatoare corespunzătoare, și animat de muzică tradițională.

Tradițională, dar nu demodată, pentru că una dintre melodii a atins foarte spinoasa și actuala chestiune a modului cum statul pe Facebook afectează viața de cuplu.

Sper ca, la un moment dat, un scriitor hâtru și înzestrat să scoată un volum de povestiri intitulat Hanu Jiancăi.