Pentru cine are acasă (și a citit) un vraf de cărți de Agatha Christie (și nu numai), See How They Run este un mic deliciu intertextual.
Pentru cine nu are, e ca datul cu banul – poate îți place, poate nu.
Motivul de căpătâi ar fi că, deși este structurat ca un film polițist clasic, cu un grup de indivizi dintr-un anume mediu, cu o crimuță a unuia din rândul lor și cu investigația aferentă, povestea regizată de Tom George nu vizează neapărat misterul, ci glumele și aluziile care se pot face pe seama lui.
Totul pornește de la o piesă de teatru a Agathei Christie, The Mouse Trap, mare succes în West End și de la intenția de a o transpune cinematografic.
Deja începe să miroasă a intertextualitate, nu?
Dar, cum spuneam, poate nu toată lumea a copilărit sau își umple timpul cu romane de suspans, așa că See How They Run pare a se mișca la fel de poticnit precum detectivul jucat de Sam Rockwell.
Însă nu cred că sunt prea mulți care să rămână nepăsători la farmecul personajelor.
Rockwell mai sus amintit nu se zbate peste măsură pentru rolul de om al legii blazat, dar îl construiește exact cât are nevoie pentru a-l contrapune polițistei extra-motivate a lui Saoirse Ronan.
Ajungem astfel cel mai luminos punct al acestei producții.
Actrița asta de doar 28 de ani are deja patru nominalizări la Oscar și poate să facă orice.
Da, orice.
Aici n-are vreo capodoperă de partitură, dar manierismele, stângăcia, caracterul pripit sau șovăielnic, integritatea și alte câte și mai câte reacții pe care la un moment dat renunți să le mai contabilizezi îi ies cu o lejeritate irezistibilă.
Puneți să mă puneți la zid pentru afirmații hazardate, dar eu spun că am găsit-o pe urmașa spirituală a lui Meryl Streep.
Și nu mă voi dezice de verdictul ăsta nici în fața plutonului de execuție.
Distribuția care înconjoară acest tandem justițiar deloc glorios, dar haios are partea ei de vină la amuzamentul pe care pelicula îl stârnește. Se remarcă Harris Dickinson, odios în Where the Crawdads Sing și simpatic de pendant în cazul de față, dar mai ales Adrien Brody, Pianistul lui Polanski, șobolănesc de antipatic (îl ajută și faciesul aparte), dar pe care te bucuri să îl revezi la fiecare flashback.
Să nu uit, poanta cu flashback-urile este foarte bună.
Ireverențios, neserios, spumos, See How They Run nu rezolvă marele mister al existenței.
Dar oferă micilor celule cenușii un răgaz de la a încerca să-l deslușească.
Iar asta e mai mult decât suficient.
