Sezon de Oscar 2023 – Blonde

Raportat la contribuția cu nominalizări, cred că Blonde a beneficiat de cea mai amplă expunere mediatică din sezonul acesta de Oscar.

Și nu neapărat dintre cele mai fericite, dat fiind purcoiul de candidaturi la Zmeura de Aur cu care a fost blagoslovită.

Pe de o parte, aversiunea față de filmul lui Andrew Dominik este pedeapsa pentru spulberarea unui refugiu colectiv de drăgălășenie. Da, știm cu toții că Marilyn Monroe n-a dus-o prea bine în cap, dar să distrugi și atmosfera din filmele ei, inclusiv sacrosanctul Some Like It Hot, e prea mult. Avem nevoie de bombonică, nu de fiere.

Pe de altă parte, Blonde este un film prost.

Nu neapărat ca realizare, deși uneori uzează de niște figuri de stil audio-vizuale care se nimeresc ca oiștea-n gard (exemplu: copilul nenăscut care vorbește cu mă-sa).

Ce te descurajează până la aversiune este, însă, modul cum pelicula înțelege să își promoveze ideea extremă. E ca și cum cineva încearcă să te convingă urlându-ți în față și umplându-te de salivă.

Norma Jean alias Marilyn Monroe de aici este abuzată, folosită și trădată de toți care îi ies în cale, inclusiv de cei care îi câștigă vremelnic încrederea.

Nu că lumea artelor n-ar avea din abundență așa ceva (vezi cazul recent cu marele regizor al Avarului din Craiova), dar emfaza pe care regizorul o pune în fiecare secvență denotă mai mult decât lipsă de talent, ci de chiar de minte.

Nu ține scuza că Blonde nu e o biografie propriu-zisă, ci ecranizarea unui roman de Joyce Carol Oates. S-au văzut adaptări mai bune de cărți mai grele.

În atare condiții de cinematografie defectuoasă, interpretarea Anei de Armas e aproape miraculoasă. Nu doar că îndură martiriul în variile lui forme, dar evoluează de-a lungul lui. De la Norma Jean, peste care există un strat de Marilyn Monroe ajunge la o Marilyn Monroe care cotropește tot ce mai rămâne din personalitatea chinuită, dar autentică a ființei-sursă.

Un asemenea angajament într-ale suferinței este, îndeobște, materie primă pentru un sezon de Oscar (vezi Jokerul lui Joaquin Phoenix), dar există o scenă luminoasă, care înnobilează condiția de ciuca bătăilor a actriței.

Poate nu e o întâmplare că împarte acest moment cu cel mai înzestrat actor al distribuției, Adrien Brody pe post de Arthur Miller.

Ea îi prezintă versiunea proprie asupra unui personaj feminin dintr-o piesă a lui. El are revelația adâncii semnificații a acestui personaj (izvorât din surse autobiografice) și e zguduit de plâns, mulțumindu-i că i-a deschis ochii.

Și, pentru prima și singura dată, Marilyn Monroe se vede admirată și pentru altceva decât pentru nurii platinați.

Iar Ana de Armas redă această bucurie atât de frumos, încât închei articolul aici, cu un mesaj de 8 Martie pentru toate femeile:

Doamnelor, indiferent ce vi se spune, mai contează și sufletul!

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

The Elephant Whisperers

Cred că am găsit-o pe urmașa lui Meryl Streep

Pentru cine are acasă (și a citit) un vraf de cărți de Agatha Christie (și nu numai), See How They Run este un mic deliciu intertextual.

Pentru cine nu are, e ca datul cu banul – poate îți place, poate nu.

Motivul de căpătâi ar fi că, deși este structurat ca un film polițist clasic, cu un grup de indivizi dintr-un anume mediu, cu o crimuță a unuia din rândul lor și cu investigația aferentă, povestea regizată de Tom George nu vizează neapărat misterul, ci glumele și aluziile care se pot face pe seama lui.

Totul pornește de la o piesă de teatru a Agathei Christie, The Mouse Trap, mare succes în West End și de la intenția de a o transpune cinematografic.

Deja începe să miroasă a intertextualitate, nu?

Dar, cum spuneam, poate nu toată lumea a copilărit sau își umple timpul cu romane de suspans, așa că See How They Run pare a se mișca la fel de poticnit precum detectivul jucat de Sam Rockwell.

Însă nu cred că sunt prea mulți care să rămână nepăsători la farmecul personajelor.

Rockwell mai sus amintit nu se zbate peste măsură pentru rolul de om al legii blazat, dar îl construiește exact cât are nevoie pentru a-l contrapune polițistei extra-motivate a lui Saoirse Ronan.

Ajungem astfel cel mai luminos punct al acestei producții.

Actrița asta de doar 28 de ani are deja patru nominalizări la Oscar și poate să facă orice.

Da, orice.

Aici n-are vreo capodoperă de partitură, dar manierismele, stângăcia, caracterul pripit sau șovăielnic, integritatea și alte câte și mai câte reacții pe care la un moment dat renunți să le mai contabilizezi îi ies cu o lejeritate irezistibilă.

Puneți să mă puneți la zid pentru afirmații hazardate, dar eu spun că am găsit-o pe urmașa spirituală a lui Meryl Streep.

Și nu mă voi dezice de verdictul ăsta nici în fața plutonului de execuție.

Distribuția care înconjoară acest tandem justițiar deloc glorios, dar haios are partea ei de vină la amuzamentul pe care pelicula îl stârnește. Se remarcă Harris Dickinson, odios în Where the Crawdads Sing și simpatic de pendant în cazul de față, dar mai ales Adrien Brody, Pianistul lui Polanski, șobolănesc de antipatic (îl ajută și faciesul aparte), dar pe care te bucuri să îl revezi la fiecare flashback.

Să nu uit, poanta cu flashback-urile este foarte bună.

Ireverențios, neserios, spumos, See How They Run nu rezolvă marele mister al existenței.

Dar oferă micilor celule cenușii un răgaz de la a încerca să-l deslușească.

Iar asta e mai mult decât suficient.