Nu ma pot abtine sa nu incep cu o gluma: ce am retinut cu siguranta din romanul lui Irvin D. Yalom, Plansul lui Nietzsche, este cum se scrie numele filosofului german.
Si o sa continui cu una de-a dreptul misogina: barbatii nu o sa-si vina in fire pana nu-si scot femeile nasoale din minte.
Gluma, gluma, dar daca si voi cititi cartea asta, sunt sanse mari sa ajungeti la aceeasi concluzie. Yalom nu e scriitor pur-sange, e psiholog si terapeut care are abilitati intr-ale scrisului, pe care le cultiva transpunand literar temele care ii sunt familiare.
De aici a rezultat nu un roman psihologic, ci un tratat de psihologie romantata, in care personaje istorice, precum Nietzsche sau Freud interactioneaza cu altele fictive, intr-o Viena de sfarsit de secol XIX.
Doctorul Breuer este solicitat intr-un mod inedit sa il trateze de migrene pe stralucitul si damnatul filosof (pe vremea aceea nu foarte apreciat, ba dimpotriva), iar intre cei doi se ajunge la o pendulare a rolurilor, care mi-a adus aminte de Persona al lui Ingmar Bergman. Paginile in care au loc aceste transmutari sunt cele mai dense ale romanului, insa ele sunt si acelea care ofera si cea mai mare recompensa: propriul examen interior.
Replicile pe care Yalom le atribuie celor doi sunt prea apasate, incat sa nu devina clar ca scriitorul ii are in minte si pe proprii cititori. Psihologul tot psiholog ramane, chiar daca a ales calea scriiturii.
Insa autorul mai puncteaza si un aspect care capata tot mai mare raspandire in zilele noastre: nu doar psihologia in forma ei clinica il poate ajuta pe un om, ci si diverse discipline umaniste, hulite pana acum pentru subiectivismul lor. Filosofia este cea care apare in roman, apoi avem literatura (am citit un roman, nu?), iar eu nu ma dau inapoi de la a adauga si celelalte arte.
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-a atras intr-o introspectie.
