Non-fictiuni pe care le-am citit (16)

By Iulian in Carti 0 Comment

Cartile sunt prieteni reci, dar siguri si intelepti:

non_fictiuni1

Musicophilia – o carte a neurologului cu excelente abilitati de povestitor, Oliver Sacks, despre muzica si creier, asa cum o arata subtitlul. As numi-o, mai degraba, despre muzica din creier, pentru ca nu este despre aceasta arta, ci despre cum o percepe materia noastra cenusie si ce distorsiuni uluitoare pot suferi unii oameni in aceasta privinta. Mestesugul autorului de a-si alege cuvintele si a descrie personaje nu salveaza lucrarea de pacatul repetitivitatii: dupa doua sau trei capitole, stii ca va urma inca unul despre o alta afectiune neurologica si parca nu te mai intereseaza asa mult.

non_fictiuni2

Istoria arogantei – sub acest titlu inselator de atragator, Luigi Zoja realizeaza mai degraba un eseu asupra conceptului de hubris (sau hybris), adica exagerarea, insolenta, lacomia care ii pierd pe oameni si duc la ruina societatilor. Antichitatea greaca, sursa a ideii, e materia sa prima de studiu, iar perioadele care i-au urmat sunt tratate mult mai lapidar. Impresioneaza, totusi, eruditia autorului si usurinta in a opera cu multiple referinte mitologice, politice si filosofice, prezentate intr-un stil academic, dar lejer. Profesia de psihanalist il ajuta sa confere noi dimensiuni unor legendele ale Olimpului pe care le priveam pana acum doar ca pe niste povesti fascinante.

non_fictiuni3

Staring at the Sun – initial as descrie aceasta carte drept una despre moarte, insa cred ca i-as face o nedreptate lui Irvin D. Yalom fiind atat de succinto-macabru in exprimare, asa ca o sa imi nuantez spusele. Lucrarea este o ampla dezbatere asupra sfarsitului biologic uman si despre o existenta implinita in conditiile constientizarii acestui sfarsit. Prima jumatate e impecabila din punct de vedere al structurii si coerentei ideilor, chiar daca unele sunt discutabile, iar Yalom insista cam prea mult asupra propriilor succese ca psihanalist. In a doua parte a cartii, autorul isi aplica unul dintre precepte, adica isi pune propria persoana in joc, dezvaluindu-si propriile temeri, angoase si experiente legate de moarte; lectura nu mai e atat de instructiva, dar este mai intima, iar personajele care ii populeaza amintirile sunt conturate cu un condei de scriitor veritabil. Parcurgand chiar acele randuri, am desprins si concluzia: cata vreme staruim in amintirea cuiva, suntem nemuritori.

Non-fictiuni pe care le-am citit

Non-fictiuni pe care le-am citit (2)

Non-fictiuni pe care le-am citit (3)

Non-fictiuni pe care le-am citit (4)

Non-fictiuni pe care le-am citit (5)

Non-fictiuni pe care le-am citit (6)

Non-fictiuni pe care le-am citit (7)

Non-fictiuni pe care le-am citit (8)

Non-fictiune pe care le-am citit (9)

Non-fictiuni pe care le-am citit (10)

Non-fictiuni pe care le-am citit (11)

Non-fictiuni pe care le-am citit (12)

Non-fictiuni pe care le-am citit (13)

Non-fictiuni pe care le-am citit (14)

Non-fictiuni pe care le-am citit (15)

 

 

Persona

By Iulian in Carti 0 Comment

plansul-lui-nietzscheNu ma pot abtine sa nu incep cu o gluma: ce am retinut cu siguranta din romanul lui Irvin D. Yalom, Plansul lui Nietzsche, este cum se scrie numele filosofului german.

Si o sa continui cu una de-a dreptul misogina: barbatii nu o sa-si vina in fire pana nu-si scot femeile nasoale din minte.

Gluma, gluma, dar daca si voi cititi cartea asta, sunt sanse mari sa ajungeti la aceeasi concluzie. Yalom nu e scriitor pur-sange, e psiholog si terapeut care are abilitati intr-ale scrisului, pe care le cultiva transpunand literar temele care ii sunt familiare.

De aici a rezultat nu un roman psihologic, ci un tratat de psihologie romantata, in care personaje istorice, precum Nietzsche sau Freud interactioneaza cu altele fictive, intr-o Viena de sfarsit de secol XIX.

Doctorul Breuer este solicitat intr-un mod inedit sa il trateze de migrene pe stralucitul si damnatul filosof (pe vremea aceea nu foarte apreciat, ba dimpotriva), iar intre cei doi se ajunge la o pendulare a rolurilor, care mi-a adus aminte de Persona al lui Ingmar Bergman. Paginile in care au loc aceste transmutari sunt cele mai dense ale romanului, insa ele sunt si acelea care ofera si cea mai mare recompensa: propriul examen interior.

Replicile pe care Yalom le atribuie celor doi sunt prea apasate, incat sa nu devina clar ca scriitorul ii are in minte si pe proprii cititori. Psihologul tot psiholog ramane, chiar daca a ales calea scriiturii.

Insa autorul mai puncteaza si un aspect care capata tot mai mare raspandire in zilele noastre: nu doar psihologia in forma ei clinica il poate ajuta pe un om, ci si diverse discipline umaniste, hulite pana acum pentru subiectivismul lor. Filosofia este cea care apare in roman, apoi avem literatura (am citit un roman, nu?), iar eu nu ma dau inapoi de la a adauga si celelalte arte.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-a atras intr-o introspectie.