Sezon de Oscar 2024 – La sociedad de la nieve

Te instalezi și tu frumos, ca omu’, să vezi La sociedad de la nieve, știind că e lăudat, că e nominalizat la Oscar, că e o poveste despre supraviețuire și solidaritate în condiții de vitregie maximă.

Și așa și e, dar cum decurge și cum te pocnește în față sunt lucruri la care nu te aștepți, chiar și dacă ești documentat în prealabil.

După o scurtă și idilică expozițiune, care ne arată cum se compune colectivul de tineri uruguayeni care se va urca în avionul fatidic, urmează intensa scenă a accidentului, care îi aruncă pe supraviețuitori într-o zonă înzăpezită din Anzi, unde natura e superbă, dar nemiloasă.

Dezastrul aviatic e șocant, dar nu e singular în analele cinematografiei, așa că, dacă ai ceva experiență în domeniu, treci ușor peste senzația pe care ți-o provoacă.

Dar acesta nu este decât primul sfert de oră.

Supliciul de-abia începe.

Cei rămași în viață sunt animați de cele mai bune instincte de cooperare.

Nu există conflicte pe resurse, ci pe idei.

Iar aceste idei se vădesc, pe măsură ce privațiunile se întețesc și nevoile primare își cer drepturile.

Atunci începe partea cea mai neplăcută pentru spectator.

Neplăcută, nu pentru că ar fi explicită, dimpotrivă e doar sugerată, ci pentru că, exfoliind stratul ideatic a ce numim civilizație, te pune mental în aceeași situație, iar concluzia pe care o tragi este că ai proceda la fel.

Este o întoarcere la origini, dar, și aici e meritul scenariului și al actorilor, nu e un regres.

E o radiografie lucidă a ce a făcut ca omenirea să supraviețuiască pe o planetă care nu le-a vrut musai binele.

Realizat cu mult meșteșug de J.A. Bayona (autorul cutremurătorului El Orfanato), chiar la locul real al accidentului, La sociedad de la nieve e însuflețit de o distribuție foarte dedicată.

Deși interpreții se disting individual, mai ales la început, privațiunile (și machiajul aferent, foarte reușit) nivelează trăsăturile, astfel că, în marea albă a omătului andin, palpită firav de viață un grup de încăpățânați.

Da, la final, n-am avut încotro și m-am raliat părerile pe care le auzisem anterior vizionării.

La sociedad de la nieve nu e despre moarte, e despre viață.

Despre scânteia care nu stinge, chiar când suflă asupră-i stihii nimicitoare.

E bine că există Oscarurile.

Mai afli despre câte un astfel de film, care te pune față în față cu natura umană primordială, aceea pe care am acoperit-o cu straturi, straturi de constructe psihice și sociale.

Dar care e acolo, n-a dispărut niciodată.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

Cand moartea nu te lasa sa traiesti

fearless2Nu credeam sa-nvat a muri vreodata.

Ce m-a chinuit Oda (in metru antic) in liceu (sau gimnaziu, la naiba, asa de batran sunt?) si versul ei de debut, pentru care s-au consumat tone de cerneala si s-au articulat mii de cuvinte.

Acum, dupa ani si ani (chiar asa de batran sunt?) am gasit o oarecare noima modului cum isi incepe Eminescu poezia.

Prilejul a fost un film pe nume Fearless, regizat de reputatul Peter Weir. Subiectul se invarte in jurul traumelor si manifestarilor deviante ale supravietuitorilor unui accident aviatic.

Firul narativ principal ii apartine lui Jeff Bridges, iar cel secundar lui Rosie Perez, un caz aproape unic de actrita careia ii tii minte mai degraba vocea.

Povestile celor doi converg la un moment dat si se indreapta accelerat catre momentul izbavirii.

Izbavirea de ce?

Asta e cheia filmului si marea lui problema.

Demersul de a reda filmic trairile post-traumatice este unul laudabil si deloc usor, insa, dupa un inceput promitator din punct de vedere stilistic (cadrele exagerat de apropiate si hipnotice ale corpului lui Jeff Bridges sunt marca unui veritabil autor de cinematografie), Fearless aluneca pe panta patetismului si a ostentativului.

fearless3

Pentru prima data de cand il stiu, Jeff Bridges mi s-a parut agasant. Nici scenariul nu l-a ajutat, nici modul cum a pus in practica trairile de care era responsabil. Prea multa fixitate a privirii, prea multa stridenta in manifestari.

Foarte dubios mi s-a parut si modul in care se hotaraste sa o vindece pe suferinda interpretata de Rosie Perez, ca sa nu mai zic de pseudo-idila pe care o leaga cu aceasta, in conditiile in care acasa il asteapta superba Isabella Rosellini (parca niciodata trasaturile acesteia nu mi-au adus aminte mai mult de faptul ca e fiica lui Ingrid Bergman).

Ce rezista oricarui fel de test, fie de timp, fie de calitate, sunt scenele cu accidentul aviatic propriu zis, raspandite pe tot parcursul filmului. Nu stiu daca tot ce reda Peter Weir aici sunt chestiuni realiste, dar dramatice si dureroase sunt sigur. E distanta de doua decenii intre regia australianului si cea a lui Zemeckis din Flight, insa nu e nicio diferenta in privinta impactului emotional pe care il genereaza.

fearless1

Am sa produc si o morala a acestui articol, in ton cu Fearless, adica ambigua: cateodata e bine sa mori de tot, ca sa inveti sa traiesti din nou.