Nu-i ușor să faci teatru

The Play That Goes Wrong face furo(u)ri de peste un deceniu, așa că mi-am călcat pe inimă și, deși e regizată de Alexandru Boureanu, a mers să o văd în vesiunea ei de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, unde a fost pusă în scenă alături de membri ai Teatrului Dramatic ”Elvira Godeanu” din Târgu Jiu sub titlul de Crimă la conacul Haversham.

Din punct de vedere al construcției, piesa scrisă de trioul Henry Lewis, Jonathan Sayer și Henry Shields e deșteaptă.

Ia trama agathachristiană a unei crimuțe în spațiu restrâns și număr limitat de suspecți și o stâlcește pe toate părțile, înlănțuind toate belele posibile și imposibile din partea de producție sau interpretare sau mizanscenă.

Nu e puțin lucru să organizezi gagurile fizice astfel încât să decurgă natural unul dintr-altul, iar versiunea oltenească preia, bănuiesc, ce s-a făcut prin toate celelalte părți ale lumii și o face remarcabil.

Vorba aia, e greu să faci teatru bine, dar și mai greu este să faci teatru prost bine.

Dar Alexandru Boureanu are experiență cu piesele proaste.

Ce nu mi s-a părut adecvat deloc, ba chiar dăunător a fost modul cum au fost actorii puși să joace.

Înțeleg, trebuie să fie incompetenți, dar de ce stridenți?

La ce calitate are piesa ca întreg și știind de la ce tradiție se revendică, aș fi văzut mult mai potrivită o abordare de maximă seriozitate englezească, aceea care e dezastruos de amuzantă, cu cât situația în care se manifestă e mai constrastantă.

Nu știu dacă stilul bombastic e copiat de la alte versiuni din alte părți ale lumii, dar e o greșeală oricum ar fi.

Iar ca dovadă a validității spuselor mele, îl avem pe Vlad Fiu în rolul lui Perkins. Vocea sa plată și atitudinea stoică, indiferent de stupizenia deliberată a contextului, au fost cele mai apreciate și gustate, atât de subsemnatul, cât și de mulți spectatori din jur.

Ceilalți urlau și se dădeau de ceasul morții exagerat de mult și deveneau obositori.

Mai puțin Ștefan Cepoi, care n-are multe de spus și tocmai de aceea rămâne simpatic până la final.

Azi e 27 martie, adică Ziua Internațională a Teatrului, așă că hai să le adresăm mulțumiri tuturor din breasla asta.

Avem nevoie de ei, chiar dacă uneori fac piese proaste.

Șapte puștani dezghețați și Toc Toc

Folosesc termenul genericul ”puștani”, pentru că, pe lângă șase băieți, există și o fată în grupul cu care am derulat aceeași incursiune în misterele minții umane, finalizată cu o vizionare a piesei Toc Toc de Laurent Baffie, pusî în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alxandru Boureanu și Raluca Păun.

Și lor le-am adresat aceleași întrebări, iar varietatea opiniilor și a reacțiilor este la fel de elocventă și de amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Că au reușit să își rezolve problemele.

Fred cel autist pentru că era amuzant (Marian Politic – n.m.).

De Fred pentru răspunsurile amuzante.

De Bob (Claudiu Mihail; aici a fost mezinul grupului, care a fost tot timpul cel mai tranșant în răspunsuri – n.m.).

Cel mai mult mi-a plăcut cât de repede s-au împrietenit personajele.

Cel mai mult mi-a plăcut că a fost o piesă cu mult umor și foarte amuzantă.

Mi-a plăcut că a fost amuzantă.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Faptul că n-a venit doctorul.

Când nerdul s-a pupat cu fata dublă (Claudiu Mihail și Constinela Ungureanu – n.m.).

Că era să termine doamna în alb (Romanița Ionescu – n.m) sticla de Fairy (aici am râs bine de tot).

De frizura lui Bob, era perfectă și m-a făcut invidios (aici am râs și mai mult).

Cel mai puțin mi-a plăcut limbajul personajelor.

Cel mai puțin mi-a plăcut la piesă faptul că a fost o piesă proastă și dificilă pentru copii (nu, nu mezinul a glăsuit aici – n.m.).

Nu sunt un adept la limbajului vulgar.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut cel bun la calcule, pentru că se comporta cel mai normal.

Fred cel autist pentru că era amuzant (știu că e exact ca un alt răspuns de mai sus, unul dintre puștani a făcut economie de neuroni – n.m.).

Bob, pentru că e gamer.

Bob, deoarece era cel mai amuzant.

Cel mai mult mi-a plăcut de taximetrist, deoarece era cel mai amuzant și îi ajuta cel mai mult pe ceilalți.

Taximetristul, se comporta cel mai normal.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cea care repeta de două ori (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervant s-o asculți.

Nerdul (Claudiu Mihail – n.m.), pentru că era ciudat.

Lili (Costinela Ungureanu – n.m.). E ENERVANTĂ (chiar așa a scris, cu majuscule n.m.).

De Maria (Raluca Păun – n.m.), pentru că ocupa prea mult din scenă (incorect politic, da, fat shaming, da, dar mi-a zburat foia din mână când m-a pufnit râsul citind asta – n.m.).

Cel mai puțin mi-a plăcut de Maria, pentru că era și puțin răutăcioasă.

Cel mai puțin mi-a plăcut de doamna obsedată de dezinfectat, pentru că acest tic te face să fii absent în momente speciale.

Fred, deoarece era enervant.

Care dintre probleme psihice din piesă ți se pare cea mai gravă și de ce?

Cel cu înjurături, pentru că unii oameni nu își pot da seama de ce face semne obscene.

Cea a fetei izolate, pentru că nu poate mânca un buger de la McDonald’s pe care a pus mâna altcineva (practic, nu? – n.m.).

A lui Lili, pentru că e destul de rar să se întâmple asta.

Cea mai gravă mi se pare cea cu spălatul pe mâini, pentru că e enervantă.

Cea mai gravă problemă mi se pare a lui Fred.

Cea mai gravă problemă mi s-a părut a lui Fred, deoarece nu puteai avea o conversație cu el, iar oamenii se depărtează de el.

Tourette-ul lui Fred.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Personajele, într-un final, reușesc să se oprească din obiceiul lor prost (am lămurit ulterior că problemele nu dispar în sine, dar personajele capătă un dram de speranță – n.m.).

Când uită de ele.

Personajele reușesc să-și depășească problemele ajutându-se reciproc și concentrându-se pe ceilalți.

MUNCA ÎN ECHIPĂ! (tot mezinul a fost așa tranșant – n.m.)

Sunt atenți unii la ceilalți.

Personajele își depășesc problemele în mai multe feluri, cea mai folosită metodă fiind să uite de ele.

Prin lucru în echipă.

Concluziile sunt ușor de extras.

Copiii din ziua de azi au o apetență mai mică la înjurături. O fi bine, o fi rău?

Dincolo de faptul că e nevoie de un dram de educație în ceea privește termenul de ”autist”, pe care puștanii îl folosesc în sens mai lax, toți au înțeles desfășurarea piesei și, mai ales, mesajul ei.

În privința interpretărilor, am confirmarea că un grup, chiar și format din copii, dă verdicte apropiate și de ale unui spectator experimentat.

Marin Politic, cu Tourette-ul și reacțiile lui, n-avea cum să treacă neobservat, într-un fel sau altul.

Apropo, când am intrat în foaierul teatrului, am fost avertizat cu un aer dojenitor de către doamna de acolo că piesa nu e pentru copii de vârsta lor.

Nu mă temeam prea mult în privința asta, însă l-am ținut pe mezin lângă mine, ca să gestionez potențiale reacții pe care le-ar fi avut la cuvintele murdare.

Când colo, la primele înjurături ale lui Marian Politic, mi-a zis foarte serios:

– Iuli, nu mi se pare amuzant, aud de-astea tot timpul în jurul meu la școală.

Și e clasa a patra, așa că problema nu e la teatru, ci în viața reală.

Nu e de mirare că Alex Calangiu a fost simpatizat, pentru că, spre deosebire de data trecută, când am fost cu fetele, a părut mai senin și cu mai multă poftă de interpretare.

Iar dacă Romanița Ionescu a atras atenția, chiar și în mod negativ, a fost pentru că și-a dozat mai bine manifestările de ipohoandră.

De cealaltă parte, Raluca Păun nu mi-a părut că s-a strofocat prea mult și n-a mai avut aplombul ei comic obișnuit.

Costinela Ungureanu a regăsit o parte din candoarea de odinioară, dar nu toată, iar Claudiu Mihail, ca Bob gameru’ și nerdu’, a fost în mod explicabil pe sufletul lor.

Cât despre mine, m-am pomenit că râd din nou cu poftă la Toc Toc, ceea ce nu-i de ici, de colo, pentru că o vedeam a treia oară.

Hai, TNC, mai faceți de-astea, lăsați adevărurile tenebroase ale existenței!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Șase fete dezghețate și Toc Toc

Împreună cu grupul de fete istețe și gureșe pe care l-am evocat și cu alte prilejuri, am derulat o activitate care a vizat câteva chestiuni de psihologie, cum ar fi ideile lui Freud, Pavlov sau Kahneman, hormonii (serotonină, endorfine, oxitocină) și rolul lor sau Testul Rorschach.

Ca idee de aplicație, mi-a dat prin cap, că acolo se întâmplă toate, să le duc la Toc Toc, cea mai de succes piesă de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, scrisă de Laurent Baffie și regizată de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Aveam, însă, rezerve, într-o anume privință, așa că m-am consultat atât cu fetele, cât și cu mămicile, întrebându-le:

E vreo problemă dacă apar și CÂTEVA înjurături pe ici, pe colo?

Răspunsul, de ambele părți, a fost tranșant și univoc:

Neaaaah!

Așa că am fost cu fetele la Toc Toc și, după cum prevedeam, a fost o experiență nemaipomenită, și pentru ele, și pentru mine.

Înainte să le dau cuvântul, merită să menționez că am râs iar pe cinste, ceea ce nu e puțin lucru pentru o comedie văzută a doua oară, deși am remarcat o mică variație la un personaj, confirmată oarecum de părerile fetelor.

Iar acum, cu vocea inconfundabilă a lui Charlton Heston din scena de debut din Hercules, declar:

You go, girls!

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut faptul că niciunul nu s-a dat bătut. (Intenționat am pus părerea asta prima – n.m.)

Mi s-au părut foarte amuzanți actorii cu tot cu bolile lor.

Când se prezentau între ei și au ajuns să se cunoască.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au reușit să își depășească problemele.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au fost înjurături. (Că tot se vaită lumea de melodia Erikăi Isac – n.m.)

Totul! A fost tare!

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut tot. (Nu Lili vorbește, chiar așa a scris și a doua – n.m.)

Mi-a plăcut tot.

Totul a fost amuzant și distractiv și nu mi-a displăcut nimic.

Cel mai puțin la piesă mi-a plăcut este că aceea în alb (Romanița Ionescu – n.m.) mergea tot timpul la baie să se spele după ce atingea ceva.

Totul mi-a plăcut.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de Maria (Raluca Păun – n.m.), deoarece era foarte amuzantă.

Maria, pentru că am recunoscut-o din alte piese și am adorat-o, cu porecla ”Șoșoacăăăă”!

Mi-a plăcut de Fred (Marian Politic – n.m.), Maria și Bob (Claudiu Mihail – n.m.) pentru că erau amuzanți.

Mi-a plăcut cel mai mult de Bob, pentru că era amuzant.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult era cel cu Tourette (Marian Politic – n.m.), pentru că înjura mereu.

Ăla de calcula (Alex Calangiu – n.m.).

Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Nu mi-a plăcut de Lili (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervantă când repeta tot.

Bob, pentru că mi s-a părut prea copilăros la 30 de ani. (Am râs de m-am spart la asta – n.m.)

Mi-au plăcut toți.

Mi-au plăcut toți pentru rolurile bine jucate.

Cea colorată (Costinela Ungureanu – n.m.) mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că repeta același lucru de mai multe ori.

Lili, că era enervantă.

Care tulburare mintală e cea mai gravă și de ce?

A lui Lili, pentru că e enervant să vorbești cu ea.

Tourette, pentru că înjură mult.

A lui Lili, care tot repeta cuvintele în continuu.

Cea mai gravă este cea în care îți este frică să atingi ceva fără să dezinfectezi.

Tourette, deoarece înjura în cele mai nasoale momente.

Tourette, pentru că e cronică.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Gândindu-se la problemele celelalte, încât au uitat că au și ei una.

Prin încurajarea și susținerea celorlalți, dar și prin propria voință.

Au reușit să depășească problemele împreună și au reușit să le înfrunte fără nicio problemă.

Au uitat de problemele lor fără să își dea seama.

Personajele reușesc să-și depășească problemele prin a nu se mai gândi la ei pentru o secundă, din prietenie și din grabă.

Prin a nu se mai concentra pe ele.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii.

Raluca Păun are deja o bază stabilă de fane, fapt pe care îl confirm și prin modul entuziast în care au reacționat câteva fete când a apărut în scenă.

Deși Toc Toc este un spectacol în care distribuția funcționează ca un angrenaj bine uns, e greu să nu îl remarci pe Marian Politic, ale cărui haz și dedicare, chiar și în cele mai vulgare momente, sunt irezistibile.

Când am văzut piesa prima dată, Lili a Costinelei Ungureanu a fost printre personajele care a prins cel mai mult la public.

Partitura aparte, deloc ușoară, și candoarea rostirii replicilor smulgeau râsete în mod constant.

Acum, acea seninătate adorabilă a lăsat ușor locul unei emfaze mâțâite, care servește unor momente jimcarreyiene, precum cel cu Bora Bora, dar care nu o mai impune în ansamblul de prestații comice ale partenerilor de scenă.

Când mi s-a cristalizat impresia asta în timpul vizionării, am pus-o și pe seama lipsei factorului noutate.

Și am luat în calcul și că memoria îmi joacă feste, pentru că de la creier se trag multe, după cum bine ne arată și Toc Toc.

Dar frecvența apariției lui Lili la secțiunea personaje care nu le-au plăcut fetelor este, dincolo de reacția față de caracterul debilitant al unei astfel de afecțiuni, și un indicator al recepției interpretării.

Însă, cea mai importantă concluzie reiese din ultima secțiune a chestionarului.

Fetele au înțeles importanța solidarității și efectele benefice ale distragerii atenției de la propriile probleme în favoarea conștientizării celor de care suferă cei din jur.

Sper ca aceste mesaje să le guverneze viața, pentru că vor avea de câștigat, și noi toți odată cu ele.

Iar eu îmi văd o convingere întărită.

Nu doar procentul din PIB va îmbunătăți calitatea educației din societatea noastră, ci și procentul de energie și timp pe care le alocăm celor care vin din urmă.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Ce știi tu, ești prea tânără!

Citeam mai deunăzi un articol despre refuzul multor ginecologi și obstetricieni din România de a pune sterilet unor tinere de sub 30 de ani, care cer în mod expres asta.

Argumentul cel mai des invocat de medici era formulat cam așa:

Ești tânără, încă nu știi ce vrei de la viața!

Tonul articolului era acuzator la adresa acestei condescendențe, care, deși sincer binevoitoare în multe cazuri, părea a aduce atingere libertății individuale a solicitantelor.

În contrapunct față de această atitudine vine Păsări de nisip, cea mai recentă piesă a lui Cristi Nedelcu, pusă în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Spectacolul e despre alegeri proaste, care au consecințe iremediabile, uneori nevăzute.

Oricine le face.

Adolescenții, în principal, dar nici adulții nu sunt feriți de morbul lor.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg unde să-l plasez pe amicul Cristi Nedelcu pe harta intelectualității.

E scriitor, îl roade tenia despre care vorbea Mario Vargas Llosa, asta știu cu certitudine.

E jurnalist, pentru că se documentează temeinic.

E dascăl, pentru că tot ce spune are un scop.

În spiritul acestei triangulații am înțeles mai bine Paso Doble, dar și mai abitir Păsări de nisip.

Piesa adună ca într-un creuzet traficul de persoane, fractura dintre adolescenți și părinți, despre explorarea sexualității, despre corupția din rândul forțelor legii.

Teme grave, care coexistă și se potențează reciproc.

Ce-i drept, unele sunt tratate schematic, dar întregul funcționează și te conduce spre deznodământul care tranzitează dinspre lumea fictivă către cea reală cu impactul unei găleți de apă rece aruncate pe tine, dezbrăcat la bustul gol și scos afară la -15 grade Celsius.

Ce-a vrut să spună autorul?

O întrebare care te macină la multe producții teatrale din prezent.

Dar nu și la aceasta.

Păsări de nisip știe ce vrea să spună și o știi și tu, grație scriiturii, punerii în scenă și, în ultimă instanță, interpretărilor.

Ecranul care separă prezentul de trecutul granulat și ușor neclar este un excelent mecanism narativ și plastic.

Nu lipsesc beteșuguri de realizare sau de abordare pe ici pe colo, cum ar fi anumite reacții ale personajului Alinei Mangra, glumița metatextuală cu bagajele sau păsările proiectate ocazional.

Dacă titlul include un cuvânt, nu e musai să-l și vedem, corola lumii mai trebuie și lăsată în pace, nu afișată literal.

Cele două ipostaze ale protagonistei reprezintă un reușit continuum actoricesc. Verva nestăpânită a Roxanei Mutu își găsește corespondent în caracterul volubil al Alinei Mangra, ambele demonstrând că, dacă se vrea, chiar și la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se poate pune preț pe meșteșugul declamației.

Mai puțini convingători mi s-au părut polițaii Cosmin Rădescu și Gabriel Marciu, pesemne pentru că mi-a fost dat să ajung să interacționez cu reprezentanți ai organului, iar nivelul de ghiolbăneală este mult mai ridicat decât eleganța în exprimare a celor doi.

Deși având obiective net didactice, Păsări de nisip se desprinde de simpla condiție de prelegere stilată și merge spre artă, cu tot sublimul ei, principalul argument fiind că personajele cele mai interesante sunt cele negative.

Nu a fost vreo surpriză pentru mine că Dragoș Măceșanu face treabă în rolul proxenetului, îl știu de multișor și până și fetele mele cele deștepte l-au remarcat în Năpasta. Însă aerul deopotrivă mieros și amenințător cu care își îmbracă personajul e seducător, e parfum de Heath Ledger ca The Joker.

Revelația a fost însă tânărul Mircea Mogoșeanu drept loverboy-ul Emil. De când sufletu-mi a simțit chemarea teatrului și filmului, mi s-a dezvoltat un radar interior, îndreptat cu precădere spre acei interpreți care, deși au apariții episodice, își fac simțită prezența și chiar fură atenția spectatorilor, în dauna colegilor de scenă mai dotați cu partitură.

Iar acum, la fiecare moment al lui Mircea Mogoșeanu, am înregistrat semnale de la radar.

Păsări de nisip nu poate rezolva toate problemele pe care le înfățișează.

Dar, în hăul căscat între anumite segmente de public și Teatrul din Craiova, este ca un picior solid de pod.

Sper că se va zidi o punte temeinică, pe care să o treacă apoi cât mai mulți.

Imaginile au fost surprinse de ortacul de vizionare Daniel Botea.

Gândește-te la spectatori

În vastul repertoriu al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, Gândește-te la Africa e o notă de subsol.

Nu e o piesă care strălucește de originalitate. Textul lui Gordon Dryland e o ciorbă reîncălzită de antici (asezonată cu un pic de Dallas ori Dinastia) sau, dacă vreți un altfel de indiciu, care uzează de același pocnet șocant al deznodământului precum prima mare realizare a unuia dintre cei mai tari cineaști contemporani.

Mai mult nu spun, mă împiedică etica de devorator înveterat de suspans.

Dar într-o notă de subsol poți găsi uneori o informație relevatoare sau trimiterea către un alt titlu care îți va dezvălui tainele existenței.

Tot așa, în Gândește-te la Africa am găsit o nestemată, o raritate în marea de monologuri și modernisme pe care Teatrul din Craiova le propune aproape cu obstinație.

Este vorba despre o relație umană.

Și nu una oarecare, ci una foarte disfuncțională.

Este cea dintre personajul Mirelei Cioabă (mama) și cel al Costinelei Ungureanu (fiica).

Adversitatea dintre cele două este admirabilă și este mai mult decât suma interpretărilor reușite cu care contribuie cele două actrițe. Disprețul e reciproc, e bilateral, e palpabil.

Relație este redată într-un punct de cotitură, când ascendentul moral al mamei se diminuează din cauza vârstei, iar pofta revanșardă a fiicei se manifestă plenar. De aici și dezamăgirea obosită pe care Mirela Cioabă o exprimă cu glasu-i inconfundabil, pe care i-l știu încă de când descopeream teatrul pentru oameni mari acum ceva ani.

În colțul opus al ringului, Costinela Ungureanu își ascute trăsăturile, își oțelește timbrul vocal și adună fulgere răutăcioase în privire, scuturându-se de aura de ingenuă din alte părți. Iar când apare cu voaleta pe chip, te trimite cu gândul direct la o intrigă de Agatha Christie, una cu testamente surprinzătoare, secrete ascunse și otrăvuri din cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului Britanic.

Și că tot veni vorba, după ce primesc o anumită carte, o să merg în audiență la prietenii de la TNC. Pentru că Popa Tanda nu e doar o nuvelă de Slavici.

Revenind la piesa regizată de Alexandru Boureanu, nu e de mirare că în încleștarea toxică dintre cele două protagoniste, personajul (poate voit) șters al lui Claudiu Mihail e ușor de pierdut cu vederea.

Altminteri, spectacolul îi mai are în distribuție pe Nicolae Poghirc și Raluca Păun, pe oricând te poți baza să se achite de rolurile de compoziție care le revin.

Între atâtea inimi și alte preparate din carne macerată, care fac rău la stomac, între atâtea solilocvii și giumbușlucuri fizice, Gândește-te la Africa le readuce aminte spectatorilor de ce vin la teatru.

Ca să vadă, cu tușe îngroșate (gluma e perpetuă), reacții și trăiri și dereglări pe care soarta li le va scoate în cale.

Chiar și cu acest firav antrenament, infernul care sunt ceilalți va fi mai suportabil.