Sezon de Oscar 2024 – Epilog

Ne mai despart câteva ore de decernarea premiilor Oscar pentru 2024, așa că iată deja tradițională combinație de preferințe și pronosticuri proprii:

Cel mai bun regizor – Christopher Nolan, fără doar și poate, o decizie cu care sunt de acord, nu neapărat pentru că Oppenheimer ar fi încununarea carierei sale, ci pentru că și-a câștigat statueta cu niște capodopere precum The Dark Knight, Inception, Dunkirk, The Prestige sau Memento.

Cel mai bun actor în rol principal – purtat de suflul triumfului deja anunțat al lui Oppenheimer, precum și de meritele-i incontestabile, probabil ca va câștiga Cillian Murphy, deși mărturisesc că simt un mic val de duioșie față de minunata interpretare a lui Paul Giamatti din The Holdovers.

Cea mai bună actriță în rol principal – e bătaie mare între damele cu nume înrudite, Lily Gladstone și Emma Stone, fiecare de având de partea ei calitatea prestației și povestea justificativă, iar aici cred că are un vag avantaj protagonista din Killers of the Flower Moon.

Cel mai bun actor în rol secundar – Robert Downey Jr. domina cursa asta încă dinainte de Cillian Murphy, iar palida competiție din partea lui Ryan Gosling s-a pierdut pe drum.

Cea mai bună actriță în rol secundar – asta e o categorie unde, de câțiva ani (cu excepția celui trecut, poate), se cunoaște câștigătoarea cel mai devreme în sezon, și nici acum nu face excepție, Da’Vine Joy Randolph adjudecându-și toate premiile relevante care preced Oscarurile.

Cel mai bun scenariu original – Anatomie d’une chute are întâietate în previziunile ultimelor săptămâni, o decizie care ar întruni deplinul meu acord, pentru că e inteligent într-un mod socratic modern și pentru că nu te lasă să te instalezi confortabil într-o decizie definitivă.

Cel mai bun scenariu adaptat – în primul rând dați-mi voie să îmi exprima nedumerirea că Barbie e aici (ce au adaptat, instrucțiunile de pe etichetele cutiilor cu păpuși?); altminteri, e singura categorie importantă unde Oppenheimer ar putea pierde, în fața lui American Fiction, mai precis, deși nu mi-aș băga toți banii în pariul ăsta.

Cel mai bun montaj – cu această categorie începe linia continuă pentru Oppenheimer.

Cea mai bună imagine – Oppenheimer din nou.

Cel mai bun sunet – Oppenheimer, deși, personal, l-aș lipsi de premiul ăsta și l-aș redirecționa către The Zone of Interest, unde sunetul extradiegetic joacă un rol esențial în impresia cutremurătoare pe care filmul lui Jonathan Glazer ți-o produce.

Cea mai bună coloană sonoră – Oppenheimer cu bubuiturile lui bine organizate.

Cele mai bune decoruri – Barbie domina întrecerea până mai deunăzi, dar surata mai deșucheată Poor Things a prins tupeu și vrea să-i sufle gagiul aurit.

Cel mai bun machiaj – probabil o să ia Maestro, pentru nasul controversat al lui Bradley Cooper, deși eu aș răsplăti figura grotescă, dar niciodată respingătoarea a lui Willem Dafoe din Poor Things.

Cele mai bun costume – să se păruiască Barbie și Poor Things, dar să câștige Napoleon care, cu toate beteșugurile lui, e remarcabil din punctul ăsta de vedere.

Cele mai bune efecte speciale – n-am văzut Godzilla Minus One, așa că mă opresc asupra roboților din The Creator, care nu par pixelați, ci consistenți și materiali.

Cel mai bun film de animație – mă alătur și eu curentului recent care înclină spre Kimitachi wa do ikiru ka al maestrului Hayao Miyazaki, pentru că, deși excelent realizat, lui Spider-Man – Across the Spider-Verse îi lipsește parcă un je ne sais quoi pentru a fi un film mare, precum predecesoru-i pe linie narativă.

Cel mai bun film străin – The Zone of Interest e și la masa ceva mare, așa că aici e stăpân absolut.

Cel mai bun documentar – 20 Days in Mariupol, ca să nu uităm ce au îndurat și continuă să îndure bravii noștri vecini.

Cel mai bun scurtmetraj – The Wonderful Story of Henry Sugar, care e desăvârșit în ce își propune Wes Anderson cu el, deși, tematic, simt pericol din partea lui Red, White and Blue.

Cel mai bun cântec – ceva din Barbie, că tot are dublă șansă.

Cel mai bun film – dacă îi fură vreun alt film statueta lui Oppenheimer, va fi echivalentul detonării a 100 de bombe cu hidrogen pe atolul Bikini.

Iată-ne ajunși și la finele acestui sezon de Oscaruri din 2024, acum hai să urmărim ce filme vor concura cu Dune – Part Two în 2025.

Now I am become Death, the destroyer of worlds!

Mi-a luat vreo oră până să mă obișnuiesc cu fundalul sonor din Oppenheimer.

Arii neliniștitoare, sunete stridente, bubuituri de tot felul, plăsmuite de Ludwig Goransson, care i-a succedat lui Hans Zimmer în a îmbogăți sonor creațiile lui Christopher Nolan.

Problema era că nu scăpam de coloana asta sonoră în niciun moment al filmului, iar uneori amenință să acopere dialogurile cu totul.

Hei, Christopher Nolan, ce faci, domne’, îți sabotezi propria producție?

Dar mi-am dat seama la un moment dat că filmul ăsta nu este despre descifrarea codului Enigma, precum The Imitation Game, astfel încât să își permită să fie și molcom.

Nu, aici e vorba despre bomba atomică.

Până ne lămurim cum e cu Inteligența Artificială, rămâne cea mai periculoasă invenție a omenirii.

Iar o armă care depășește orice limite ale imaginației merită o parabolă care să depășească orice limită a cinematograficului.

Ce este interesant e că acest sentiment al urgenței, manifestat prin stridență senzorială, și care vine ca o emanație a minții și psihicului personajului eponim, se estompează după ce arma nucleară se întrupează și se manifestă asupra lumii.

Utilizarea ei n-a pustiit doar orașele Hiroshima și Nagasaki, ci și sufletele noastre, în frunte cu acela al lui Oppenheimer.

Pelicula este o biografie a acestui fizician strălucit doar până la un punct, pentru că Nolan n-ar fi el dacă s-ar limita la ceva prozaic precum The Bohemian Rhapsody.

Prin fresca descompunerii atomului, cineastul pătrunde în structura profundă a celei mai mari taine a Universului.

Natura umană.

Oppenheimer al său este o constelație de trăiri și trăsături, contradictorii sincronic și diacronic. Este omul de geniu și de doi lei, este moral și amoral, este sclipitor și mizerabil.

Iar toate acestea își găsesc expresia în chipul deopotrivă ascetic și teatral al lui Cillian Murphy.

Că faciesul său era unul aparte, știam cu toții. Dar nu m-aș fi gândit vreodată că figura sa poate deveni un veritabil câmp al Armaghedonului, în care se luptă marile antiteze ale pulsiunilor omenești.

S-a făcut mult caz și haz de Barbenheimer, însă Barbie și Oppenheimer au mai multe în comun decât faptul că au fost lansate în același timp și au devenit un fenomen internautic estival.

Ca și filmul Gretei Gerwig, și cel al lui Christopher Nolan are de fapt doi protagoniști.

Unul este geniul, cu toate ale lui, celălalt este mediocrul intrigant, cu toate ale lui,

Acesta din urmă este personajul lui Robert Downey Jr., care prin charismă și caracter duplicitar, reușește să își adjudece porțiuni semnificative ale peliculei.

Raportul dintre ei mi-a adus aminte de cel dintre Mozart și Salieri, poate nu întâmplător, pentru că, precum Milos Forman, Nolan pare a se folosi de istorie mai degrabă ca un punct de plecare către alegorii cu valoare perpetuă.

Așa cum Oppenheimer a dus Proiectul Manhattan la bun sfârșit mobilizând minți strălucite, chiar și pentru sarcini minore așa mobilizează și regizorul actori străluciți, chiar și pentru partituri minore.

Cel mai bun exemplu mi se pare ditamai oscarizatul Rami Malek, care n-are decât câteva minute, dar pe care le abordează cu energia celui care a înțeles că i se dă șansa să facă parte din ceva măreț.

El e doar unul dintr-o galerie lungă: Emily Blunt e complexă și nevrozată, Florence Pugh e la fel de complexă și la fel de nevrozată, Matt Damon e actorul pe care te poți baza oricând, Cassey Affleck te poate înfiora chiar și când zâmbește, Kenneth Branagh poate reda orice accent dorește, iar Gary Oldman, deși nu se dezbară de aeru-i britanic, n-are cum trece neobservat. De salutat și revenirea lui Josh Harnett, care pare a nu fi îmbătrânit deloc.

Și, tot așa cum Oppenheimer a pus la dispoziția oamenilor săi tot ce își doreau, și Christopher Nolan le dă un scenariu cu accente de tragedie greacă supusă la un tratament atomic, în care fiecare interacțiune duce la fuziune și fisiune și epifanie.

Einstein, care, evident, apare și aici, transpus pătrunzător de Tom Conti, spunea că timpul e relativ.

Avea dreptate.

Oppenheimer are trei ore, dar trec ca și cum ar fi trei minute.

Iar la final, știi că e un film pentru eternitate.