Pe urme de Oscar (10) – Depresie animata

Anomalisa1Nu credeam ca o sa dedic un episod dintr-un sezon al Oscarurilor unei pelicule care a concurat la animatii, dar ma vad nevoit s-o fac.

Anomalisa nu este un simplu divertisment, ci o creatie care nu cade usor la stomac si nu se lasa usor patrunsa. Un tip de varsta a doua vine intr-un oras sa tina o conferinta pe teme corporatiste, insa starea de lehamite il indeamna sa actioneze in moduri pe care nu vi le spun, pentru ca nu pot sa va stric starea de intrigare pe care o veti resimti inca din debut. Iar, daca as indrazni sa mentionez ceva despre a doua jumatate si revelatiile vizual-auditive pe care le ai ca privitor, m-as face vinovat de o crima impotriva calitatii.

Intre castigatorul de la animatie, Inside Out si Anomalisa e o diferenta enorma. Filmul celor de la Pixar e accesibil celor mici si celor mari deopotriva, este didactic si plin de speranta. Acesta este plin de scene pentru maturi, este criptic si intunecat.

Interesant este, insa, ca amandoua sunt modalitati de a ne intelege mintea si personalitatea si sunt mai ilustrative decat puzderia de lucrari scrise din acest domeniu. Sunt un mare aparator al cartilor ca depozitare ale intelepciunii, dar nu ma doare sa spun ca filmele, de orice fel, sunt parca mai practice de multe ori.

Anomalisa2

Il stiti pe David Thwelis? Daca va arat poza lui, cei mai cinefili dintre voi il vor recunoaste din seria Harry Potter sau din Seven Years in Tibet, unde a jucat personaje secundare in mod onorabil. In Anomalisa, isi imprumuta vocea personajului principal si, pe langa incredibilul si brutal de onestul scenariu al lui Charlie Kaufman, este cea care tine inchegata drama existentiala printr-o foarte naturala alternanta de raceala, deznadejde si chiar duiosie.

Pentru un film de animatie, domeniu generos cu modalitatile de expresie, Anomalisa este constuit surprinzator de mult ca unul facut cu actori in carne si oase, iar tocmai aceasta aparenta banalitate este menita a-l induce in eroare pe privitor, care ignora cel putin cel putin un aspect esential pentru decodarea sa ideatica.

Ce? Nu va spun, priviti Anomalisa si veti intelege ce il poate roade pe un om in strafundurile psihicului sau.

Anomalisa3

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

Spotlight

Sicario

Steve Jobs

The Big Short

Room

The Hateful Eight

 

Cele doua fete ale alienarii

Mult timp n-am inteles de ce americanii considera De veghe in lanul de secara asa un reper al culturii si identitatii lor. Dupa ce am citit Bullet park de John Cheever, am deslusit raspunsul – pentru ca asa e.

Tipul inadaptat, care nu isi mai gaseste locul pe lumea asta e si subiectul acestui roman, numai ca autorul ia acea personalitate alienata, superb creionata de J.D. Salinger si ii da doua forme, antagonice, dar complementare.

Una este o familie de orasel de provincie, indestructibil ancorata in viata sociala, ai carei membri traverseaza diverse crize de personalitate, cu o concentrare suplimentara asupra tatalui.

A doua ipostaza este cea a unui tip crescut fara familie, care hoinareste lumea in lung si in lat, iar, daca va incumetati sa il categorisiti ca fiind dus cu pluta, nu va inselati prea mult, pentru ca, atunci cand ajunge in oraselul care da si numele cartii, se hotaraste sa il crucifice pe fiul familiei de mai sus, ca sa trezeasca omenirea din marasmul in care s-a scufundat.

John Cheever a fost la un moment dat supranumit „Cehov al suburbiilor” si nu fara temei, pentru ca are o maniera similara cu a marelui rus in a reda forfota interioara a gandurilor cu precizia si detasarea unui emitator plantat in mijlocul lor.

Din ciocnirea celor doua fete ale alienarii reiese concluzia: Fie familia cat de rea, tot mai bine e cu ea.