De la simian la uman

Cu Viața lui Pi, Yann Martel a dat lovitura.

Fenomen literar, vânzări cu nemiluita, premii de vază, ecranizare oscarizată.

O întrebare legitimă a fost formulată de de-a pururea inspiratul Dan C. Mihăilescu, vorbind despre Băgău al Ioanei Bradea, despre care am avut plăcerea de a vă vorbi acum ceva timp:

Da, e bun romanul, acum îl aștept, însă pe al doilea!

Mânat de aceeași curiozitate de a vedea cum poate un condeier să se scuture de povara propriului succes, m-am cufundat în meandrele mai recentului Munții Înalți ai Portugaliei.

Și am găsit că nici Yann Martel nu e imun la blestemul care îi urmărește pe aceia care scriu prea bine la un moment dat.

Nu că aici n-ar scrie bine.

Talentul de povestitor este la locul lui. Chiar și în cele mai bizare sau brutale momente, proza canadianului îți imobilizează neuronii care ar da bir cu fugiții și îi stârnește pe aceia specializați în a vizualiza și interpreta și descifra.

Dar, spre deosebire de Viața lui Pi, această carte nu are vreo revelație atât de puternică, încât să ți se oprească respirația în loc pentru un moment și să constați că, intelectual vorbind, nu vei mai fi niciodată la fel.

Munții Înalți ai Portugaliei este construit tot ca un triptic, dar modul cum sunt legate panourile sale narative este altfel.

Aici fiecare componentă a treimii romanești se regăsește în cealaltă, ca într-un puzzle agathachristian, menit a-l supune pe cititor la o perpetuă pendulare între condiția noastră carnală și cea spirituală.

De fapt, cu un pic de indulgență filosofică, pot afirma că Yann Martel reconciliază cumva evoluționismul și creaționismul, deși nu cred că vreun adept feroce al unuia dintre cele două curente de gândire ar fi pe deplin mulțumit.

Că tot am pomenit numele zeiței suspansului, merită menționat că există niște pagini în Munții Înalți ai Portugaliei în care am întrezărit sublimul din Viața lui Pi.

Sunt acelea în care misterele plăsmuite de Agathei Christie dobândesc valențe biblice.

Nu vă divulg mai mult, acea perorație este o delicatesă, care merită descoperită individual de aceia cărora alegoria lui Richard Parker le-a deschis în prealabil mintea.

Am trăit simțiri interesante citind Munții Înalți ai Portugaliei.

Poate alții o vor recepta altfel.

Însă cred că toți îmi vor da dreptate când voi spune și că mi-a făcut o poftă insațiabilă de a explora patria lui Vasco de Gama și Cristiano Ronaldo în cele mai necunoscute unghere ale ei.

P.S. Obrigado, senhoras e senhores de Libris!

Inclestarea titanilor

Nu e vorba despre  Clash of the Titans in traducere romaneasca, e vorba despre ceva aflat fix la polul opus, adica al excelentei in arta cinematigrafica.

Amicii de la filme-carti.ro au lansat o leapsa despre cele mai bune filme religioase; nu ma dau in vant dupa astfel de initiative ricoseistice online (numai la una am dat curs pana acum), iar despre religie nu discut din principiu, dar nu se cadea, conitza mea, sa ramai fara coledzi, ma inteledzi, asa ca le raspund printr-o descriere a peliculei Inherit the Wind.

Va aduceti aminte scena cu Al Pacino si Rober de Niro din Heat? Cred ca sunt in asentimentul multora cand spun ca tot filmul al lui Michael Mann pare a fi construit fix pentru a genera acele cateva minute, pe care un mapamond intreg le astepta de zeci de ani.

Inherit the Wind are exact efectul acelei scene, dar dilatat pe durata a peste doua ore. Intr-un orasel din sudul Statelor Unite, conservator si religios, un tanar profesor indrazneste sa predea elevilor teoriile lui Darwin despre evolutionism. Este arestat si trimis in judecata, dar procesul sau depaseste limitele unei simplu proceduri juridice si se transforma intr- o inclestare intre vechi si nou, material si spiritual si orice alta dihotomie mai credeti voi de cuviinta.

Deliciul pe care il ofera Inherit the Wind vine din ringul ideatic care ii pune fata in fata pe doi actori de categorie grea: Fredric March este campionul religiei si acuzatorul tanarului profesor, iar Spencer Tracy este avocatul sau si al dreptului la libera exprimare. Cei doi actori uzeaza de tot arsenalul din dotare: March este emfatic pana la exagerare, dar captivant prin diversitatea exprimarii, Tracy este arid, cinic, dar impecabil ca aparator al dreptatii si cu acea cautatura ironica pe care nu poti sa nu o indragesti.

Cu asa piese de calibru la indemana, regizorul Stanley Kramer (mare specialist in courtroom drama – vezi Judgement at Nuremberg) nu trebuie decat sa aleaga unghiurile potrivite de filmare si sa ii lase pe cei doi dublu oscarizati sa se desfasoare in voie.

E interesant de constatat cum interpretari bune par excelente cand vezi ca reusesc sa isi gaseasca loc langa altele titanice de-a dreptul. Tabloul acestei drame cu reverberatii pana in ziua de azi este completat de un pastor mult prea patruns de misiunea sa divina (Claude Atkins), un judecator credincios, dar si intelept (Harry Morgan – simpaticul colonel Potter din serialul M.A.S.H.) si un jurnalist ateu caruia ii place sa ii ia la misto pe habotnici, jucat de, supriza, Gene Kelly. Cel care, la o temperatura la care altii zac in pat, a oferit in Singing in the Rain un moment cu care ne putem recomanda ca specie oriunde in univers, demonstreaza aici ca fost si un mare actor, nu numai un coregraf si un dansator desavarsit. Poate chiar mai mult decat Oscarul onorific primit in 1952, cel mai frumos omagiu adus lui Gene Kelly e ca replica esentiala a filmului ii apartine.

Ca mesaj, Inherit the Wind tinde sa infiereze intoleranta celor pentru care credinta nu mai are suportul omeniei si acorda primatul libertatii in fata dogmei, dar nu e nicidecum vreun manifest anti-religios. Toti, inclusiv personajul lui Spencer Tracy, recunosc cea mai mare calitate a religiei: comuniunea pe care o aduce intre oameni. Ajungand cu gandul aici, nu pot sa nu-mi aduc aminte o imagine pe care o revad aproape saptamanal, dar de care nu ma satur niciodata: in drum spre sala unde imi desfasor antrenamentele, trec pe langa o biserica dintr-un cartier aproape periferic al Craiovei si vad o grup mare de oameni adunati pe un spatiu restrans; nimeni nu pare deranjat de aglomeratie, toti asculta slujba, in timp ce, in curtea lacasului de cult, copii se joaca fara nicio grija, dar si fara galagie.

Fie ca sunteti credinciosi pana in maduva oaselor, fie ca sunteti ateii cei mai inraiti, daca vedeti Inherit the Wind sigur va veti converti la dragostea pentru filme clasice.