Furiosa și iute

Mad Max – Fury Road a venit peste noi ca tăvălug.

Un iureș irezistibil de adrenalină, de acțiune furibundă (jocul de cuvinte e deliberat), o lipsă sănătoasă de respect față de convențiile hollywoodiene de a băga discuții și timpi morți. Mai pe românește, nema răgaz pentru verificat telefonul.

La un așa standard de spirit alert, faptul că aproape octogenarul George Miller nu s-a astâmpărat și a mai vrut o rundă e un fapt remarcabil în sine.

Ce m-a impresionat și mai mult la Furiosa – A Mad Max Saga este că nu e o simplă pastișă a strălucitei creații anterioare.

Filmul de față are bucăți consistente în care nu se gonește motorizat prin deșert. Dar acele episoade sunt departe de a fi plictisitoare.

Dimpotrivă, Miller își acordă timp să construiască peisajul unui fel de feudalism post-apocaliptic, cu orașe-stat specializate, al căror echilibru precar este dat peste cap de un val de migratori belicoși.

Stați liniștiți, asta nu înseamnă că sunt văduviți de senzațiile acelea tari și neverosimile de dinainte. Regizorul livrează și asta și o face într-un mod care demonstrează că își stăpânea tot carnavalul aiuritor anterior atât de bine, încât acum îl reia din interior.

Secvența prelungă a cursei camionului blindat de pe autostradă are un ce în plus față de tot ce a fost Mad Max – Fury Road. Știu, e aproape o impietate să spun asta, dar mergeți și vedeți-o și nu o să aveți încotro decât să îmi dați dreptate. Înainte eram spectatori, acum sunt vârâți în miezul acțiunii, iar pulsul o ia ușor în sus, chiar de-ai fi Dalai Lama și ai avea în spate decenii de meditație.

Într-o anume privință George Miller n-a mai beneficiat de libertate absolută – narațiunea. Asumându-și să o ducă astfel încât să o înnoade cu precendenta, are de urmat un anume traseu, de punctat anumite momente și de a reintroduce în peisaj anumite figuri.

Și o face, ajutându-se de o Anya Taylor-Joy obedientă față de restricțiile verbale pe care regizorul i le-a impus. În partea ei de poveste, adică maturitatea Furioasei, actrița n-are decât vreo 30 de replici și nici acelea prea importante, pentru că vorbește cu ochii.

Ce ochi mari!

Ce ochi expresivi!

Da, ochii sunt oglinda sufletului, când altceva nu poate sau nu funcționează.

Pentru mine, însă, veritabilul protagonist al filmului nu este eroina eponimă, ci Dementus al lui Chris Hemsworth.

Personajul său este shakespearian de-a dreptul. E bufonul tipic în hibrid cu Richard al III-lea. E fanfaronul infam care, deși vădește tendințe autodistructive, ajunge printr-o combinație de inspirație de moment și charismă sui generis să dobândească putere asupra celorlalți. Dacă vă gândiți la Donald Trump, nu sunteți singurii.

Iar scena de final, aceea a confruntării directe cu Furioasa, e de o intensitate teatrală veritabilă.

Iar în vorbele lui sunt aplicabile multor comportamente pe care le văd în jurul meu în lumea noastră reală și care n-a ajuns încă o imensă pustietate.

Feriți-vă de cei care au pustiul în suflet, căci ei nu se tem să transforme totul din jur în asta!

Poveștile ne țin în viață chiar și când n-o avem

Am evoluat să spunem povești.

Bărbații spun povești femeilor.

Șamanii spun povești celor din trib.

Adulții spun povești copiilor.

Companiile spun povești clienților.

Fără povești, am fi morți.

Nu știu dacă fizic, dar sufletește, cu siguranță.

Three Thousand Years of Longing este despre povești.

Spune o poveste, țese în ea alte povești, îți arată cum funcționează poveștile, cum te păcălesc și te fascinează și aplică toate astea chiar pe tine.

Iar tu, spectator însetat de povești, aderi la orice fantasmagorie ți se servește.

O naratoloagă (folosesc termenul din traducerea românească, prea are o rezonanță haioasă) solitară și erudită merge la Istanbul pentru o conferință despre ce altceva decât povești.

În Marele Bazar descoperă o sticluță pe care o deschide accidental, eliberând un duh, care, pentru a-și câștiga pe deplin independența, e nevoit să îi îndeplinească trei dorințe.

Pe care ea n-are chef să și le pună.

Din încercarea lui de a o convinge pornește suita istorisirilor despre fostele-i captivități.

Care sunt exotice, neverosimile, fantastice, colorate, tragice, amuzante, intense și alte și mai câte.

Povești, carevasăzică.

Orice poate să spună povești, dar nu oricine e un povestitor.

Nu oricine știe să aleagă cuvintele, să dozeze efectele, să apese pedala hiperbolei, să lase la ralantiul posibilului, să aranjeze secvențe, să anticipeze, să amâne.

Tot așa, Three Thousand Years of Longing nu ar funcționa atât de bine, dacă nu ar fi o suită de alegeri inspirate.

În primul rând, faptul că o mare parte a ceea ce credem noi că este acțiune se petrece în Istanbul.

Locul unde se întâlnesc Estul și Vestul, unde luciditatea occidentală se ciocnește și se împletește cu relativitatea orientală, teatru al unei constelații de orori, idile și intrigi, punte între trecut și viitor.

Apoi, cei doi protagoniști. Cu Julia Roberts și George Clooney, plasați pe același palier de frumusețe, relația care se strânge treptat între naratologă și duh ar fi fost siropoasă. Dar între Tilda Swinton și Idris Elba, pitorești în feluri atât de diferite, conexiunea emoțională, aparent îngreunată, capătă substanță.

E precum efectul unei povești. Din nimic, din vorbe goale, se plămădesc idei, simțăminte, aspirații.

Continuăm cu scenariul. Fie că te aruncă intr-un illo tempore juma’ mitic, juma’ istoric, fie că întoarce în intimitatea unei camere de hotel, vorbele nu le lasă niciodată din gheare. Te fac să fii captivat, sceptic, amuzat, adică ascultătorul perfect de povești.

Iaca ajungem și la regie. E uimitor cum George Miller, la 77 de ani, după explozia din Mad Max: Fury Road, găsește resursele artistice și de înțelepciune de a pune în scenă o asemenea parabolă. De fapt, cred că numai o viața dedicată poveștilor poate conduce la o asemenea profundă și subtilă înțelegere a lor.

Laude se cuvin și ilustrului operatorului de imagine John Seale, care s-a întors de la pensie a doua oară, pentru a-și ajuta confratele regizor la realizarea unui film splendid din punct de vedere senzorial.

Mă uit în urmă în 2022 și nu găsesc decât The Northman care să se poată măsură din acest punct de vedere cu Three Thousand Years of Longing.

Mă uit în față în 2022 și mă îndoiesc că voi mai avea parte de o peliculă care să mă încânte într-atât.

Scriind toate acestea, am simțit nevoia să mă duc să o sărut pe mama pe frunte.

Ea mi-a citit povești, ea a știut ce povești să-mi pună în mână și când.

Deci, dragi părinți, lăsați telefoanele și laptopurile pe care citiți rândurile astea și duceți-vă și citiți povești cu copiii.

O să vă mulțumească mai târziu.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea despre Three Thousand Years of Longing așa.

Pe urme de Oscar (4) – Moartea neuronilor

mad max1

Mad Max: Fury Road se gaseste printre filmele nominalizate la Oscar; nu numai la multe categorii tehnice, unde nu neg nici macar marii pacaleli numite Star Wars: The Force Awakens dreptul de a candida, ci e in rand cu The Revenant, Spotlight sau The Big Short pentru premiul suprem, iar regizorul George Miller se trage de pingele cu alde Inarritu pentru titlul de cel mai bun regizor.

Cum sa nu fi intrigat sau chiar contrariat de o asemenea situatie?

Dintr-un anume puncte de vedere, este foarte ingrijorator ca un astfel de film, agitat, violent, cu o poveste care nu e decat un pretext pentru impuscaturi si curse de masini, se bucura de o astfel de recunoastere. Mad Max: Fury Road este agresiv cu neuronii, are un decupaj al scenelor aiuritor si nu m-as mira sa aiba efecte nocive asupra creierului in conditiile unor vizionari repetate.

Insa, din alt punct de vedere, este o realizare extraordinara. In doua ore, exista doar foarte putine momente de calm sau dialog si acelea atat de inepte, incat le vrei scurse cat mai repede, pentru a te intoarce la iuresul rotilor si scrasnetul metalului care se loveste de metal la sute de kilometri pe ora. Mad Max: Fury Road este un monument al kitsch-ului, insa ma vad nevoit sa accentuez partea cu „monumentul”; e grandios in ridicolul sau si inventiv in violenta sa, incat, chiar in momentele cand scriu aceste randuri, rememorez cadrele cu motociclistii care sar peste camion si arunca grenade, acrobatii de pe prajini care se balanseaza purtati de jeep-uri care gonesc nebuneste sau total inutilul dar genialul cantaret de chitara electrica si tobosarii care il acompaniaza.

mad max2

Cel mai mare merit al filmului ca ansamblu este ca nu-si pierde niciodata ritmul. Incepe cu o viteza ametitoare care este mentinuta constant pe toata durata sa, iar acele putine momente care mimeaza firul narativ sunt mai degraba o concesie facuta sarmanului privitor, care primeste un ragaz sa-si traga rasuflarea. Iar acest merit ii revine, fara doar si poate, regizorului George Miller, caruia ii validez prezenta printre cei cinci mari dirijori de film.

Daca vreti sa mentionez ceva si despre distributie, ale carei capete de afis sunt doua nume cunoscute, ma declar fara inconjur ca nu vad rostul unui astfel de efort.

Poate ca prezenta lui Mad Max: Fury Road printre nominalizatele la Oscar este un exercitiu de spargere a unor idei osificate: merita apreciat orice film care exceleaza prin ceva, nu numai dramele existentialiste.

mad max3

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant