La cel mai recent concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova a plouat.
Afară cu stropi mari și înăuntru cu aplauze.
Și, de data asta, nu doar muzicienii le meritau, ci și publicul.
Am ajuns cu puțin timp înainte de gongul de început, murat de averse, și nu mică mi-a fost mirarea să văd sala aproape plină.
Așa cum bine remarca și Ivona Stănculeasa, e înălțător să vezi atâția oameni care, pentru muzică, nu se lasă biruiți de stihii.
Iar muzica nu a pregetat să îi răsplătească.
Nu cred că am fost singurul care a găsit analogii între poemul simfonic Vltava al lui Bedric Smetana și vremea de care ne proteja sanctuarul filarmonicii.
N-am regăsit doar paralela hazlie cu râurile formate pe pavimentele Băniei, ci și alternanța dintre un susur potolit și un răpăit în rafale, încununate de tunetele talgerelor.
Pentru mulți, Boleroul lui Ravel a fost magnetul care i-a atras către acest concert. Dar nu cred că a fost cineva printre toți aceștia care să nu fie fermecat, captivat și înduioșat de Massimo Urban, un tânăr de doar 18 ani, care s-a aventurat a cânta alături de orchestra Filarmonicii din Craiova Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră, op. 21 de Frederic Chopin.
O compoziție în care am regăsit atât elegia Nocturnelor, cât și aerul impetuos al unui spirit mândru, luptând pentru independență.
Toate acestea ar fi fost suficiente să mă împingă pe tărâmul cinematografiei, însă îmbrățișarea de la final dintre pianist și dirijorul Gheorghe Costin a întrupat exact relația mentor-elev care stă la baza filmului A Song to Remember.
Realizat în 1945, această producție își propune să fie o biografie romanțată a lui Frederic Chopin și are acea candoare și inexactitate a Hollywoodului de atunci și de acum.
Beneficiază însă de interpretări reușite: Cornel Wilde (nominalizat la Oscar pentru această partitură – o glumiță deliberată) are intensitatea geniului tragic, foarte interesanta Merle Oberon este o Georges Sand neînduplecată, iar profesorul Joseph Elsner, caricatural și savuros, este întruchipat de unul dintre cei mai mari actori și pe nedrept uitați actori ai primelor decade ale Cetății Viselor – Paul Muni, care s-a cufundat în roluri de o varietate uimitoare, de la Zola sau Paster la Scarface, gangsterul emblematic, copiat copios ulterior.
Cu toate scăderile, A Song to Remember este un film somptuos vizual, dar mai ales auditiv, fiind generos cu muzica artistului căruia îi este dedicat.
Există o scenă memorabilă, în care Chopin și Liszt fac cunoștință și dau mână în timp ce cântă la pian.
Muzica este liantul care a ținut lumea întreagă de când este.
La muzica ne întoarcem din nou și din nou.
Și ce creație poate ilustra mai bine această eternă rotație și revenire decât Boleroul lui Maurice Ravel?
La primul curs de la facultate, seducătorul profesor Amon (colegii mei de la istorie și-o limbă – glumă intestină – își vor fi amintind negreșit de dumnealui) ne-a întrebat cum am reprezenta istoria.
După ce unii și alții și-au dat cu părerea, ne-a prezentat-o pe a sa.
– Eu văd istoria ca pe o spirală. Se repetă necontenit, dar nu este niciodată la el, urcă spre alte și alte dimensiuni.
Cred că deja o puteți asocia cu Boleroul lui Ravel, nu?
O compoziție pe care am ascultat-o de multe, foarte multe ori, dar pe care o descopăr și redescopăr de fiecare dată.
Acum, am văzut-o ca pe roata lui Ashoka, simbol care se regăsește și pe drapelul Indiei.
Roata dharmică, roata înțelepciunii, roata legilor morale care guvernează Universul, dar și roata care semnifică schimbările puse în mișcare de oameni deosebiți, așa cum dirijorul Gheorghe Costin a pus în mișcare angrenajul orchestrei filarmonicii.
Roata care este un cerc, iar cercul este perfecțiune.
Așa cum a fost acest spectacol în întregul lui.
