Crimuțe în Egipet (atunci și acum)

Agatha Christie ne-a lăsat o comoară.

Un tezaur de romane și povestiri care pot fi luate și reluate înspre a fi ecranizate și nu-și pierd niciodată farmecul.

Între acestea, Death on the Nile ocupă un loc fruntaș, grație localizării într-un cadru atât de exotic, dar și mozaicului de personaje care uneltesc și mint și te provoacă să le suspectezi, captive fiind într-un spațiu restrâns, adică pe un vas de croazieră străbătând fluviul care ne-a dăruit Egiptul.

Există o versiune cinematografică din 1978 și una din 2022, iar pentru mine va fi o plăcere să mă las în voia comparării lor.

Cea cu vârstă mai înaintată vine cu două avantaje imbatabile.

Unul este filmarea câtorva scene chiar la fața locului (fapt irepetabil astăzi), prilejuind câteva momente memorabile, precum escaladarea Piramidei lui Keops de cei doi amorezi sau scena cu potențial funest, petrecută între coloanele de la Karnak.

Apoi, distribuția! E o încântare să enumăr toate aceste nume: Peter Ustinov, Mia Farrow, David Niven, Bette Davis, Maggie Smith, Angela Lansbury, Jack Kennedy, Jack Warden, Jon Finch, (Macbeth al lui Polanski), Olivia Hussy (Julieta lui Zeffirelli), Jane Birkin. Sunt atâtea Oscaruri pe aici, încât mă mir că nu s-a scufundat vaporul de la atâtea statuete.

Cu un omolog așa titrat, mai are această variantă modernă a lui Kenneth Branagh vreo modalitate să se distingă prin ceva?

Bineînțeles, mizanscena, mai înainte de toate.

După un început fastuos, filmul din 1978 se cam împotmolește narativ, pentru că regia lui John Guillermin e cam statică și lasă suspansul mai mult în seama interacțiunilor dintre fabuloșii interpreți. De cealaltă parte, cineastul care anul ăsta a intrat în istoria Oscarurilor (ca să n-o lungesc, uitați-va la ce categorii a fost nominalizat de-a lungul timpului) nu își folosește doar meșteșugului cinematografic, ci și pe acela al omului de teatru, compunând secvențe care încântă prin simpla lor compoziție.

Interogarea fiecărui suspect de pe vas este realizată altfel și altundeva, ca o panoplie a infinitelor trucuri magice pe care arta audio-vizuală le poate plăsmui.

Monumentele legendare ale Egiptului nu sunt reale, ci reproduse cu ajutorul tehnologiei, suficient de ostentativ, să îți fure privirea, dar și suficient de stilat, să sporească la atmosfera de intense pasiuni aducătoare de belele.

Apoi, nici distribuția versiunii din 2022 nu e de lepădat.

Să începem cu maestrul micilor celule cenușii, Hercule Poirot însuși.

Al lui Peter Ustinov e mai pedant și mai ironic, al lui Branagh este mai grav și mai uman, iar amândoi redau fără cusur indispensabilul și deliciosul accent franțuzesc.

Un aspect pe care l-am remarcat rapid și care m-a pus în situația unui veritabil detectiv de scenariu a fost să stabilesc unde se aseamănă și unde diferă figurile și motivațiile celorlalte personaje, pentru că, în versiunea din 2022, au fost amestecate ca un pachet de cărți de joc și redistribuite, astfel încât, deși narațiunea pornește și se sfârșește în același punct, traseul urmat are deseori alte sinuozități.

Sunt greu de egalat duelul de sarcasme dintre Maggie Smith și o Bette Davis la senectute, dar la fel de arțăgoasă ca în tinerețe, sau cabotinismele dezastruos de comice ale Angelei Lansbury, însă Sophie Okenodo e minunat de afurisită, iar Annette Bening e atât de dominatoare, încât îl poate lua la rost chiar și pe Poirot.

Despre triunghiul amoros în jurul căruia se învârte acțiunea nu o să spun prea multe, pentru că mă ghidez după preceptul că suspansul e sfânt, iar cine îl strică pe al altora merită să ardă în iadul cinefagilor.

Nu pot, totuși, să nu menționez că Death on the Nile cel nou câștigă detașat o rundă în fața celui mai vechi. Față de Lois Chiles, mai degrabă ștearsă ca moștenitoare bogată în bani și în dușmani, Gal Godot, prin înfățișare și atitudine, arată într-adevăr ca o Cleopatră care stârnește atracție și invidie cât cuprinde.

Scena în care se unduiește lasciv pe lângă Armie Hammer și recită replici din Shakespeare, totul pe una dintre statuile de la Abu Simbel, dă dreptate celui care bine a zis că, în istorie, femeia a catalizat multă moarte de om.

Cine, pe cine, cum și de ce, vă las să descoperiți singuri, așa cum încercau spectatorii din jurul meu, șoptindu-și unii altora părerile.

Auzindu-i, îmi zâmbeam cu drag pe sub mustață*, ca Hercule Poirot.

*Imaginară.

Avatarurile lui Hercule Poirot

Între cărți mai grele sau mai mari, strecor uneori câte o pauză de suspans, pentru a relaxa anumiți neuroni și a-i desfăta pe alții.

Meniul de data aceasta a constat în volumul Asupritul și alte povestiri (The Under Dog and Other Stories) de Agatha Christie.

Cu excepția celei care dă și titlul, mai lungă nițel, istorisirile unor crimuțe diverse sunt scurte, dar antrenante, îți sucesc mintea când te aștepți mai puțin, iar protagonist ubicuu este acel detectiv fermecător de pedant, Hercule Poirot.

Manierele și înfățișarea sunt o reușită așa mare a scriitoarei, încât pot să uit cazurile cele mai sordide sau inedite pe care le rezolvă, dar n-o să-i uit vreo replică sau vreo inițiativă ciudată inițial, dar logică la deznodământ.

Așa m-am pomenit rememorând ce actori am avut ocazia a vedea întruchipându-l pe Hercule Poirot de-a lungul timpului.

Cel dintâi, prin prezența scenică, este fără doar și poate David Suchet în longeviva serie televizată Poirot. Capul ca de ou, statura mărunțică, gesturile măsurate, accentul francofon, așadar toate tușele binecunoscute sunt la locul lor.

Până la apariția sa, titlul de suprem Poirot îi aparținuse lui Peter Ustinov, care, deși pare a avea trăsături un pic masive pentru acest rol, este ajutat de imensul talent actoricesc, dar și lingvistic (era un veritabil poliglot).

O apariție singulară, dar remarcabilă, a fost a lui Albert Finney (nominalizat la Oscar pentru această interpretare) într-un Orient Express ticsit de nume mari ale cinematografiei. Hercule Poirot al său este unul mai nervos decât de obicei, dar, dacă știți ce se întâmplă în această poveste clasică a Agathei Christie, știți și de ce.

Cea mai recentă întrupare al lui Hercule Poirot este a lui Kenneth Branagh. Actor cameleonic par excellence, marele shakespearian este parcă prea aspru față de imaginea clasică a detectivului belgian, deși pitorescul mustăților este incontestabil.

Ce au în comun toate aceste avataruri ale lui Hercule Poirot este că își folosesc cu succes acele mici celule cenușii.

Așa cum ar fi frumos să o facă tot omu’.

Pauza de suspans

MaigretO carte greu de digerat dupa o alta carte greu de digerat poate duce la o indigestie intelectuala. Asa ca se recomanda consumarea unui roman politist, usor de mestecat cognitiv si placut la gust.

Eu aplic reteta asta uneori si rezultatele sunt foarte bune. Ultima cura nu a constat din deja consacratii Sherlock Holmes sau Hercule Poirot, ci dintr-un roman din seria avandu-l ca personaj principal pe comisarul Maigret, creat de Georges Simenon.

Acest comisar nu este mai spectaculos decat confratii sai literari si nici cazul din Maigret se insala nu are vreo rasturnare incredibila. In schimb, oamenii care populeaza actiunea sunt creionati realist si cu un simt al naturii umane foarte patrunzator. Totul porneste de la trupul neinsufletit al unei femei intretinute. Comisarul nu are vreo replica memorabila sau tabieturi care ii denota inteligenta iesita din comun. Perseverenta este calitatea sa principala si (iar asta mi-a placut cel mai mult) are toleranta pentru oameni si gargaunii lor.

O carte lejera, care nu iti provoaca decat simpla, dar fundamentala, placere de a citi.