Agatha Christie ne-a lăsat o comoară.

Un tezaur de romane și povestiri care pot fi luate și reluate înspre a fi ecranizate și nu-și pierd niciodată farmecul.

Între acestea, Death on the Nile ocupă un loc fruntaș, grație localizării într-un cadru atât de exotic, dar și mozaicului de personaje care uneltesc și mint și te provoacă să le suspectezi, captive fiind într-un spațiu restrâns, adică pe un vas de croazieră străbătând fluviul care ne-a dăruit Egiptul.

Există o versiune cinematografică din 1978 și una din 2022, iar pentru mine va fi o plăcere să mă las în voia comparării lor.

Cea cu vârstă mai înaintată vine cu două avantaje imbatabile.

Unul este filmarea câtorva scene chiar la fața locului (fapt irepetabil astăzi), prilejuind câteva momente memorabile, precum escaladarea Piramidei lui Keops de cei doi amorezi sau scena cu potențial funest, petrecută între coloanele de la Karnak.

Apoi, distribuția! E o încântare să enumăr toate aceste nume: Peter Ustinov, Mia Farrow, David Niven, Bette Davis, Maggie Smith, Angela Lansbury, Jack Kennedy, Jack Warden, Jon Finch, (Macbeth al lui Polanski), Olivia Hussy (Julieta lui Zeffirelli), Jane Birkin. Sunt atâtea Oscaruri pe aici, încât mă mir că nu s-a scufundat vaporul de la atâtea statuete.

Cu un omolog așa titrat, mai are această variantă modernă a lui Kenneth Branagh vreo modalitate să se distingă prin ceva?

Bineînțeles, mizanscena, mai înainte de toate.

După un început fastuos, filmul din 1978 se cam împotmolește narativ, pentru că regia lui John Guillermin e cam statică și lasă suspansul mai mult în seama interacțiunilor dintre fabuloșii interpreți. De cealaltă parte, cineastul care anul ăsta a intrat în istoria Oscarurilor (ca să n-o lungesc, uitați-va la ce categorii a fost nominalizat de-a lungul timpului) nu își folosește doar meșteșugului cinematografic, ci și pe acela al omului de teatru, compunând secvențe care încântă prin simpla lor compoziție.

Interogarea fiecărui suspect de pe vas este realizată altfel și altundeva, ca o panoplie a infinitelor trucuri magice pe care arta audio-vizuală le poate plăsmui.

Monumentele legendare ale Egiptului nu sunt reale, ci reproduse cu ajutorul tehnologiei, suficient de ostentativ, să îți fure privirea, dar și suficient de stilat, să sporească la atmosfera de intense pasiuni aducătoare de belele.

Apoi, nici distribuția versiunii din 2022 nu e de lepădat.

Să începem cu maestrul micilor celule cenușii, Hercule Poirot însuși.

Al lui Peter Ustinov e mai pedant și mai ironic, al lui Branagh este mai grav și mai uman, iar amândoi redau fără cusur indispensabilul și deliciosul accent franțuzesc.

Un aspect pe care l-am remarcat rapid și care m-a pus în situația unui veritabil detectiv de scenariu a fost să stabilesc unde se aseamănă și unde diferă figurile și motivațiile celorlalte personaje, pentru că, în versiunea din 2022, au fost amestecate ca un pachet de cărți de joc și redistribuite, astfel încât, deși narațiunea pornește și se sfârșește în același punct, traseul urmat are deseori alte sinuozități.

Sunt greu de egalat duelul de sarcasme dintre Maggie Smith și o Bette Davis la senectute, dar la fel de arțăgoasă ca în tinerețe, sau cabotinismele dezastruos de comice ale Angelei Lansbury, însă Sophie Okenodo e minunat de afurisită, iar Annette Bening e atât de dominatoare, încât îl poate lua la rost chiar și pe Poirot.

Despre triunghiul amoros în jurul căruia se învârte acțiunea nu o să spun prea multe, pentru că mă ghidez după preceptul că suspansul e sfânt, iar cine îl strică pe al altora merită să ardă în iadul cinefagilor.

Nu pot, totuși, să nu menționez că Death on the Nile cel nou câștigă detașat o rundă în fața celui mai vechi. Față de Lois Chiles, mai degrabă ștearsă ca moștenitoare bogată în bani și în dușmani, Gal Godot, prin înfățișare și atitudine, arată într-adevăr ca o Cleopatră care stârnește atracție și invidie cât cuprinde.

Scena în care se unduiește lasciv pe lângă Armie Hammer și recită replici din Shakespeare, totul pe una dintre statuile de la Abu Simbel, dă dreptate celui care bine a zis că, în istorie, femeia a catalizat multă moarte de om.

Cine, pe cine, cum și de ce, vă las să descoperiți singuri, așa cum încercau spectatorii din jurul meu, șoptindu-și unii altora părerile.

Auzindu-i, îmi zâmbeam cu drag pe sub mustață*, ca Hercule Poirot.

*Imaginară.