Rosu Bergman

bergman2Cel mai frumos lucru din lume este figura omeneasca.

Acesta este un citat al lui Ingmar Bergman, pe care il redau din memorie, si, chiar daca nu sunt exact cuvintele pe care le-a folosit pentru a-si exprima crezul, esenta lor mi s-a gravat in memorie, iar fiecare film al regizorului suedez adanceste canelurile din sufletul meu.

Viskningar och rop (Tipete si soapte) a actionat ca o astfel de dalta artistica inca dintru inceput. O femeie se trezeste in chinuri si, odata cu ea, si constiinta noastra ca, intr-adevar, poti uita de trecerea timpului contempland expresia faciala a unui om.

Marea arta a lui Bergman este ca nu doar pune camera pe figurile actritelor sale; e clar ca fiecare moment e pregatit anume, ca unghiul, inclinatia, zona umbrita si cea luminata sunt cautate (si gasite) cu un deosebit gust pentru sugestiv. Imaginile nu sunt didactice, „uite, aici isi musca buza, deci e nervoasa” sau „fii atent ce privire haina are”, ci poetic-ilustrative. Oricat de odioase sunt trairile, regizorul nu abjura niciodata de la admiratia profunda fata de acest incredibil ansamblu de muschi, piele si organe de simt prin care transmitem durere, ura, pofta carnala, incantare sau teama.

bergman4

Povestea suferindei care este vegheata in ultimele momente ale vietii de catre doua surori care nu isi prea vorbesc si de o servitoare devotata peste masura este mai mult un pretext pentru suedez sa infatiseze disfunctionalitati sufletesti feminine, cu mici tuse de izbavire, care se dovedesc iluzorii, in cele mai multe dintre cazuri, nelipsind trimiterile religioase ambivalente, cu care Bergman si-a impregnat cele mai multe dintre filme.

bergman1

E ajutat in demersul sau cathartic de intepretarile excelente ale celor patru actrite – Harriet Anderson, Kari Sylwan, Ingrid Thulin si Liv Ulmann. Fiecareia i se acorda timp sa se dezvaluie, sa socheze si sa se lase contemplata.

Totul este invaluit intr-un rosu puternic (care mi-a adus aminte de rosul lui Valentino), ca un element sanguin care fluidizeaza aceasta experienta abisala.

Ce reprezinta oare?

Mantuire sau damnare?

Viata sau moarte?

bergman3

 

Similitudini suedeze

Am terminat de curand un scurt, dar nici pe departe usor, roman al lui Par Lagerkvist, Moartea lui Ahasverus, si m-am trezit facand o multime de paralele cu o alta opera de marca, A saptea pecete, regizat de Ingmar Bergman.

Ambele au teme profunde, atat de profunde ca niste recitiri/revizionari sunt mai mult decat indicate: credinta, cautarea, pierderea si regasirea ei, sensul existentei umane. Si cartea si filmul folosesc fundalul istoric al Evului Mediu, o perioada imbibata de superstitii si temeri escatologice, dar pe care le prelucreaza si le transforma in reflectii ale omului dintotdeauna.

Amandoua creatiile sunt un pic paradoxale: autorii evita pe cat pot briz-brizurile stilistice, dar cu toate acestea, devin foarte vizuale. Prin cateva randuri, Lagerkvist schiteaza sugestiv imaginea unor pelerini dormind claie peste gramada, iar cat despre pelicula lui Ingmar Bergam, daca vrei sa alegi o scena memorabila, o poti face la intamplare.

Mediile in care se desfasoare dramele existentiale ale romanului, respectiv filmului, sunt mizerabile, purulente si insalubre, dar maiestria celor doi creatori sta in a ocoli aceste aspecte si a scoate in fata goliciunea sufleteasca si tulburarile interioare, care dor mai mult decat cele mai acute suferinte fizice.

Si Moartea lui Ahasverus si A saptea pecete prezinta diverse nivele de interpretare. Poti sa citesti/privesti, sa te minunezi si sa te gandesti sau, cunoscand diversele simboluri medievale, sa te minunezi si mai tare de cata expresivitate au avut cei doi in a le prelucra si integra operelor lor.

Ahasverus se refera la mitul evreului ratacitor, care, pentru vina de a-L fi batjocorit pe Iisus pe drumul Golgotei, a fost osandit sa bantuie pe pamant pana la Judecata de Apoi; mentalul colectiv din perioade Marii Ciume care a devastat Europa in secolul al XIV-lea este excelent redat de Bergman (scena flagelantilor ramane, in opinia mea, una dintre cele mai tulburatoare pe care le-a dat nastere cinematografia), iar „dansul mortii” (motiv recurent in folclorul medieval) din finalul filmului a devenit una dintre acele imagini copiate si pastisate copios de-a lungul timpului.

Insa, cel mai important lucru pe care il au in comun A saptea pecete si Moartea lui Ahasverus este ca amandoua sunt creatii de o valoare incontestabila.

Sa privim pictura! (XVIII)

Misterul si melancolia unei strazi

Misterul si melancolia unei strazi

Aceasta pictura a lui Giorgio de Chirico are asupra mea exact efectul pe care il sugereaza titlul tabloului: nu stiu daca sa simt neliniste sau relaxare, sa savurez racoarea sau sa ma extaziez in fata luminii, sa gasesc simboluri sau sa ma las in voia trairilor primare.

O ambivalenta pe care numai un suprarealist o putea provoca; apropo, va prezint inca un pictor pe care il consider mai inspirat in redarea subconstientului decat Salvador Dali.

Nu stiu de ce, dar Misterul si melancolia unei strazi imi aduce aminte de scena onirica din Fragii salbatici al lui Ingmar Bergman.