Avatarul unei povești

Povestea Annei Leonowens, englezoaica ajunsă profesoară a copiilor regelui Siamului și confidentă a acestuia, a înflăcărat mult imaginația colectivă, încă din secolul al XIX-lea, când numita și-a publicat memoriile.

Problema este că relatarea ei exact asta este – o poveste.

Autoarea a recunoscut, mai mult sau mai puțin fățiș, că a mai retușat lucrurile pe ici, pe colo, dar asta n-a contat pentru posteritate, care a transformat relația dintre ea și monarhul thailandez într-o veritabilă idilă care transcende barierele culturale și ierarhice.

Această denaturare, altminteri duioasă, ne-a oferit minunatele The King and I și Anna and the King, însă, înainte de acestea, a existat Anna and the King of Siam din 1946, care se apropie cel mai mult de o oarecare plauzibilitate istorică.

Narațiunea urmărește aceeași evoluție, însă acum protagonistă nu ajunge explicit să câștige afecțiunea romantică a regelui, ci încrederea în calitățile ei de dascăl, precum și în sfaturile ei referitoare la modernizarea țării.

De asemenea, sunt accentuate efectele benefice ale educației date de englezoaică prințului Chulalongkorn, viitorul rege și marele reformator al țării.

De aceea, dinamica personajelor și a relațiilor dintre ele este diferită de a celorlalte filme.

Impecabilă ca întotdeauna, Irene Dunne e o Anna Leonowens mai puțin colțoasă și mai stoică, iar în fața stăpânului țării e demnă, dar nu atotputernică.

Acum ajungem la un aspect al peliculei care, în lumina modernității, poate părea ridicol, dacă nu ofensator, mai ales pentru thailandezi.

Partitura regelui i-a revenit lui Rex Harrison. Da, ați citit bine. Profesorul Higgins sau Papa Iulius al II-lea a fost mai întâi Mongkut.

A aloca roluri de asiatici unor actori care n-au treabă cu acel continent era o practică frecventă în epocă la Hollywood (vezi The Good Earth), iar Harrison, cu chipul cu trăsături ușor alungite și sarcasmul din dotare, face o treabă rezonabil de bună în această ipostază.

Mai greu de digerat este figura lui Lee J. Cobb, cel mai coleric dintre cei Doisprezece oameni furioși ai lui Lumet, boit măsliniu pe față și cu o coafură discutabilă, încercând să pozeze drept primul ministru al Siamului.

Aceste accente ridicole sunt compensate de două personaje secundare feminine reușite – excelenta Gale Sondergaard ca Doamna Thiang, concubina decăzută, care nu mai trăiește decât prin ascensiunea fiului, și superba Linda Darnell drept rebela Tuptim.

Realizat cu fast de John Cromwell în dulcele stil clasic de studiu al anilor ’40 hollywoodieni, Anna and the King of Siam păcătuiește la fel ca The Keys of the Kingdom printr-o cădere în melodramă în ultima sa parte.

Până atunci, însă, este încă o pledoarie că bunul simț și conștiinciozitatea deschid uși chiar și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

Tușe românești la Hollywood – Înduioșări victoriene

Trecuse multicel de când nu mă aplecasem asupra unui film regizat de Jean Negulescu, așa că iată una dintre peliculele sale care, deși nu foarte cunoscută, este impecabil realizată – The Mudlark.

Povestea este simplă, dar emoționantă – în Londra victoriană, un puștan nevoiaș care își câștigă existența căutând prin mâlul Tamisei (de unde și denumirea de ”mudlark”) găsește o camee cu chipul reginei eponime și își pune în gând să o cunoască.

La acel moment, regina Victoria era în doliu după prințul Albert și se izolase de lume, nu doar de supuși, ci și chiar de înalții demnitari ai Imperiului, între care un exasperat Benjamin Disraeli.

Pățaniile care îl aduc pe acest simpatic alter ego de Oliver Twist la Windsor reușesc să o convingă pe îndurerată figură încoronată că are o datorie de mamă față de toată națiunea.

Filmul nu suscită un angajament intens, dar regia lui Jean Negulescu este desăvârșită, de la spectacolul dickensian al copiilor sub pragul sărăciei până la somptuoasele decoruri ale palatului regal.

În acest cadru bine conturat sunt plasate interpretări reușite.

Britanicii au făcut scandal mare când s-a răspândit vestea că o americancă sadea (Irene Dunne) o s-o joace pe venerata lor regină, însă s-au liniștit descoperind câtă reținere și blândă încăpățânare pune în rol actrița care a făcut carieră în comediile în care l-a avut partener pe Cary Grant.

Băiețelul Andrew Ray exprimă exact candoarea necesară înmuierii unei inimi suferinde, iar Finlay Currie e un scoțian dintr-un bucată și cel care vorbește, cu accent aproape neinteligibil, cu bunul simț al celui care înțelege ce înseamnă să fi pierdut pe cineva drag, dar și că ai o datorie față de răposat să nu abandonezi lumea și să o slujești.

Însă cel care se distinge cel mai mult în The Mudlark este fără doar și poate Alec Guinness drept Disraeli. Talentul imens al actorului se pliază la țanc pe personalitatea flegmatică și spirituală a acestui politician britanic.

Poate că discursul său de final exprimă idei mai generoase decât l-au animat pe Disraeli cel istoric, mult mai cinic și mai conservator, însă e un veritabil tur de forță interpretativ, pe care Jean Negulescu îl filmează dintr-o bucată, provocându-ne astfel să fim pătrunși de o mostră de artă retorică de mult apusă.

Cum am mai spus-o, lui Jean Negulescu nu i-a fost teamă de provocări.

Și le-a mai și făcut față în mod mai mult decât mulțumitor, așa cum o demonstrează și The Mudlark.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul)

Tușe românești la Hollywood (Marilyn)

Tușe românești la Hollywood (Rezistența feminină)

Fundațiile monumentului (Cary Grant)

Ca actor-emblemă al Epocii de Aur a Hollywood-ului, Cary Grant nu are nevoie de monument, fiind unul în sine.

Reper de eleganță, încă invocat în meme-uri pe Facebook, arătos chiar și la vârsta a doua spre a treia (vezi Charade), flegmatic fără a fi cinic, amuzant și charismatic, a umplut ecranele și a marcat lumea filmului cu o prezență de neuitat.

Pare, așadar, ciudat că, în privința râvnitelor Oscaruri, Cary Grant n-a prea avut succes: în afara statuetei onorifice de la senectute, n-a mai beneficiat decât de două nominalizări, una dintre acestea pentru Penny Serenade.

Erou de cele mai multe ori, cu rare, dar memorabile transgresiuni în partea răului, Grant se vede în partitura de față obligat să se lepede un pic de șarm și să îmbrace veșmintele emoționale ale ușurătății, nesiguranței și neputinței.

Ajutat de un scenariu surprinzător de deschis în privința unor subiecte spinoase (semnat de Morrie Syskind și Martha Cheavens), de o parteneră pe măsură (Irene Dunne) și de un regizor de marcă (George Stevens), actorul spulberă orice dubiu în privința talentului interpretativ, căruia aerul aristocratic înnăscut i-a dăunat uneori.

Povestea este a unui cuplu care urmează etape clasice în evoluție (curte, logodnă, mariaj), până la un moment de fractură, care îi împiedică să aibă copii, motiv pentru care recurg la adopție.

Ajuns aici, nu pot să nu fac o paranteză și să remarc cât de neobișnuit de onest este acest film, care, în formă, urmează stilul canonic al perioadei. Evident, unele aspecte sunt simplificate, altele edulcorate, dar zbuciumul și contradicțiile la care este supusă o astfel de familie rămâne ușor de recunoscut și pentru părinții secolului XXI.

Grant împarte aceste avataruri cu superba Irene Dunne, care, dintr-un anume punct de vedere, este personajul central al peliculei, deoarece amintirile ei sunt filtrul prin care reconstituim traseul parental. Însă există o scenă în Penny Serenade care constituie cea mai simpatică revanșă fața de stereotipul mămicilor atotștiutoare a taților care habar n-au ce să facă în privința unui bebeluș, dar cum, necum, se descurcă.

Cary Grant a fost dintotdeauna un stăpân al comicului, dar aici își ridică la puterea a doua abilitatea de stârni hohote de râs. Așa mi-l voi aminti de-acum încolo.

Pentru regizorul John Stevens, autor al giganticului Giant (joc de cuvinte pueril, dar irezistibil), Penny Serenade este ce Brief Encounter este pentru David Lean – o creație minoră, dar în care se vede o gamă largă de calități, de la mizanscenă la lucrul cu actorii.

Deși condamnat la un stil preponderent static, ca în orice producție de studio a anilor ’40, cineastul ne oferă câteva momente de dinamism și chiar suspans, iar sub îndrumarea sa, pe lângă cuplul regal Dunne-Grant, excelează tot restul distribuției, de la înduioșătorul Applejack (John Buchanan) la copiii adorabili de diverse vârste.

”Cine n-are bătrâni să-și cumpere”, zice o vorbă din bătrâni.

”Cine n-a văzut filme vechi să le caute neapărat”, zic și eu.