Oscarurile alea erau anunțate

Bong Joon-Ho a făcut istorie la Oscaruri.

Nu doar că Parasite a fost prima peliculă în care nu apare pic de engleză care să câștige premiul suprem, dar cineastul coreean a reușit rara performanță de a-și adjudeca tripla coroană film-regie-scenariu și de a intra într-un club foarte select și restrâns. (Billy Wilder, frații Coen, Alejandro Inarritu, Peter Jackson, James L. Brooks, Francis Ford Coppola sunt pe-acolo).

Dar această ploaie de Oscaruri era anunțată de filmografia sa anterioară strălucită, din care Okja este cel mai apropiat și elocvent exemplu.

În primul rând, și aici avem o critică socială bine conturată, dar deloc obtuză.

O companie vrea să elimine foametea din lume și inginerește genetic niște animale cărnoase, ca niște porci hopopotămoși.

Pentru publicitate, ca să abată atenția de la controversa creării lor, zece exemplare sunt date unor fermieri din toată lume, pentru a fi crescute în mod eco și a participa ulterior la un concurs de frumusețe.

Cea mai arătoasă dintre creaturi ajunge să fie femela eponimă, crescută cu dragoste de o adolescentă din mediul rural coreean și de bunicul ei.

Când Okja este răpită, fata pornește pe urmele ei în America, ajutată și de membrii unei grupări de militanți vegani relativ bine intenționați și oarecum competenți. Partea lor de poveste este cel mai bun indicator că realizatorii filmului au un mesaj, dar nu sunt habotnici. Apucați și bătuți în cap sunt de toate părțile.

Deși producția vizează în primul rând satira, nu sacrifică latura narativă incitantă, iar asta e marca rarei combinații de meșteșug și inteligență a lui Bong Joon Ho, ajutat pe partea de scenariu de simpaticul Jon Ronson, autor al unor investigații jurnalistice inedite, precum The Men Who Stare at Goats sau The Psychopath Test.

Cosmopolitismul din Okja este impecabil și fluid, așa că îți vine natural să asculți coreeană într-un moment, iar în celălalt, engleză.

Interpretările, cu excepția reținerii deliberate tinerei Ahh Seo-hyun, sunt desăvârșit integrate îngroșării care însoțește diatriba.

Tilda Swinton e o actriță care a crescut în ochii mei de-a lungul deceniilor. De la o figură maxim exotică am ajuns să o consider una dintre cele mai înzestrate interprete din prezent, iar dublul rol pe care îl are aici, de CEO-istă cu înclinații wellnessiene vs. CEO-istă de o avariție pursânge, e încă un argument.

Paul Dano are exact figura și manierismele unui vegano-terorist, chiar dacă se străduiește să pară mai blând decât în alte ipostaze similare, însă Jake Gyllenhaal apasă pe pedala exagerării până în podea.

Unii i-au criticat stridența, însă, grație atât talentului său, cât și al regizorului Bong Joon-ho, nu face notă discordantă cu restul filmului, ci e doar o emanație ultra-deșucheată a lumii defecte pe care o ia în răspăr.

Unele vocile au preamărit Okja ca pe un manifest pentru protecția animalelor și instaurarea vegetarianismului mondial.

Asta arată că nu au înțeles cele mai de preț idei ale acestei creații cinematografice:

Solidaritatea.

Moderația.

Sinceritatea.

Libertatea.

Dacă le ai în suflet, poți să mănânci un pic de cărniță, fără să fii odios.

Mintea n-are voie să-şi ia vacanţă

Aşa cum se stabileşte vârsta unui copac măsurându-i cercurile dendrologice, aşa îmi dau şi eu seama cât am înaintat în etate, gândindu-mă câte versiuni şi generaţii de Spider-Man mi-au trecut prin faţa ochilor.

Acum am ajuns la epoca Tom Holland, iar noua aventura care îl are drept protagonist, Spider-Man: Far from Home, ar fi putut foarte bine să se piardă în marea de ecranizări care îmi însoţesc traseul spre senectute.

Însă a reuşit să nu o facă, ba chiar să se impună ca o peliculă adusă la zi, atât din punct de vedere al situaţiilor care te fac să pufneşti în râs, cât şi al celor care îţi smulg câte un „Ahaaa!”.

Ca şi la Shazam!, trăirile adolescentine sunt baza emoţională a filmului şi generează situaţii haioase şi hilare. Umorul este augmentat şi de curajul remarcabil al aluziilor în răspăr la sacrosancta saga Avengers, exemplul cel mai elocvent fiind Nick Fury de aici, jucat cu o simpatică tuşă ridicolă de acelaşi pururea pitoresc Samuel L. Jackson.

Despre Jake Gyllenhaal nu vă spun mare lucru, din raţiuni de decenţă pentru care îmi veţi mulţumi, după ce veţi fi vizionat filmul, însă nu mă împiedică nimeni să remarc încă o dată cât talent are în a-şi altera privirea. Vedeţi voi ce şi cum.

Există o modă în rândul producţiilor cinematografice ale căror subiecte depăşesc graniţele naturalului – utilizarea unor destinaţii celebre. Spider-Man: Far from Home o urmează întocmai şi ne poartă prin Veneţia, Praga, Berlin sau Londra, iar dacă aţi avut privilegiul de a le fi vizitat pe unele dintre ele, veţi simţi o încântarea aparte văzându-l pe Omul-Păianjen ţopăind şi sărind prin locuri pe unde v-au purtat paşii în realitate.

Iar vizionarea de pe scaunele ca nişte veritabile şezlonguri de la sala VIP a Inspire Cinema Craiova potenţează experienţa de loisir.

Dincolo de experienţa agreabilă şi relaxantă, Spider-Man: Far from Home atrage atenţia asupra unui fenomen de o acută actualitate: distorsionarea realităţii pe care o percepem prin intermediul tehnologiei tot mai performante.

În film, binele învinge, însă oare se va întâmpla tot aşa şi în rândul nostru, al celor care nu beneficiem de aportul vreunui supererou?

Da, cu o condiţie:

Mintea n-are voie să-şi ia vacanţă.

Sezon de Oscar 2017 – Nocturnal Animals

Da, s-a terminat oficial sezonul Oscarurilor, si inca intr-un mod de pomina, insa, ca si in alti ani, vizionari tardive imi releva pelicule care ar fi meritat mai mult atentie din partea Academiei.

In cazul de fata, mi se pare aproape insultator ca Nocturnal Animals n-are decat o amarata de nominalizare, pentru actor in rol secundar, in timp ce pelicule inferioare din punct de vedere estetic, precum Hacksaw Ridge sau Hidden Figures, au fost blagoslovite cu mai multe.

Era greu pentru regizorul Tom Ford sa se strecoare in categoria dirijorilor, insa chiar l-au nedreptatit nefacandu-i loc la scenariu adaptat, unde s-au regasit Lion si Hidden Figures.

Argumentul care imi sustine revolta este ca Nocturnal Animals opereaza pe trei planuri narative, impecabil imbinate intru nelinistea privitorului: o patroana de galerie de arta, cu o viata goala si casnicie muribunda, primeste un manuscris de la primul sot, iar povestea macabra pe care o lectureaza o impinge sa rememoreze traseul dureros al relatiei cu respectivul consort.

Inteligenta scenariului consta in faptul ca o impinge atat pe protagonista, cat si pe tine, spectatorul teoretic detasat, spre eroarea euristica a narativitatii, despre care au scris Daniel Kahneman et comp.

Un construct fictiv – romanul scris de sot – capata sensuri, pe masura ce genereaza anamneza cititoarei, iar noi acceptam succesiunile de amintiri si de evenimente imaginare ca pe ceva natural si le conferim sensuri la randul nostru. Satisfactia de final (eu, unul, am simtit-o si va invit si pe voi sa fiti la fel de sinceri) este, insa, iluzorie si nu demonstreaza decat ca suntem un lector in fabula ascultator, care s-a lasat prada unei manipulari de manual.

Aceasta este cinematografia de calitate: iti ofera lectii practice despre limitele auto-controlului emotional si cognitiv.

Scenariul functioneaza si pentru ca beneficiaza de un montaj elaborat cu precizie, precum si de imagini si decoruri care sustin alternanta planurilor narative (luxul impersonal din cel real vs. desertul amenintator-poetic din cel fictiv). Si aici ar fi fost loc de niste nominalizari.

Cei doi actori principali, Amy Adams si Jake Gyllenhaal nu aveau ce pretentii sa emita, au prestatii corecte, dar departe de potentialul pe care l-au etalat cu alte ocazii. De foarte mare efect sunt aparitiile episodice ale lui Michael Sheen (care are un minunat discurs despre beneficiile absurditatii) si Laura Linney, odioasa si lucida in rolul mamei.

Nominalizarea pentru rol secundar al lui Michael Shannon ii mai mantuieste pe cei din Academie. S-a vorbit mult despre faptul ca a fost preferat lui Aaron Taylor-Johnson, aureolat de castigarea Globului de Aur la aceeasi categorie. Acesta din urma face un rol detestabil, adecvat mecanismului psihologic pe care filmul vrea sa il puna in miscare, e un dezaxat imprevizibil si sfidator, cu reactii ample, care prind usor la public.

De cealalta parte, Michael Shannon, cu figura-i brazdata, vocea hipnotica si glasul de tabagist, reuseste sa se intrupeze intr-un personaj mai palpabil decat toate celelalte si sa fure, fara exceptie, prim-planul in fiecare scena in care apare. Intr-un fel, duelul actoricesc dintre el si Aaron Taylor-Johnson este, in miniatura, acelasi precum cel dintre Denzel Washington si Cassey Affleck – interpretarea ce mosteneste teatrul si cea pe care numai filmul, cu specificul sau, o poate genera si exploata.

Nocturnal Animals mi-a readus aminte de ce e indicat ca la Oscaruri sa luam aminte nu numai la favoriti, ci si la marginalizati.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

Hidden Figures

Lion