Micile celule cenușii au casă nouă

Cu Knives Out, Rian Johnson a făcut multiple servicii omenirii.

A dovedit că formula de mister a Agathei Christie – crimuță + suspecți multipli + detectiv pitoresc – încă funcționează foarte bine.

A infuzat toate cele de mai sus cu preocupări contemporane.

I-a dat o viața nouă lui Daniel Craig după era James Bond.

În Glass Onion: A Knives Out Mystery, face același lucru, dar aduce la zi problematica satirică și beneficiază de resurse pentru jucării mai mari și mai de soi.

Un miliardar în care e lesne de identificat pe alde Jeff Bezon/Elon Musk/Sergey Brin/Larry Page își cheamă niște prieteni și colaboratori pe o insulă grecească și îi avertizează că urmează să fie ucis. Printre noii sosiți se găsește, însă, și ipostaza american sudista a lui Hercule Poirot, mai precis inegalabilul Benoit Blanc, care va desluși toată ițele macabre ale celor ce se vor întâmpla.

Structura narativă este esențialmente aceeași, nu vă zic mai mult, din același principiu călăuzitor al devoratorului de suspans. Pot să vă spun, însă, că, o durata de peste două ore, filmul curge cu limpezimea mărilor Eladei și te ține într-o priză lejeră, exact așa cum și-ar dori Lady Agatha însăși.

După succesul anterior, regizorul-scenarist își permite acum mai multe: mai multe săgeți socio-economice, mai multe decoruri, mai multe scene de bubuială.

Distribuția de calitate rămâne constantă, iar prestația ei, așijderea. Edward Norton poate fi bonom sau odios, după cum o cere situația, Dave Bautista e la fel de mare, dar dovedește că, printre mușchi, are strecurate și câteva grame bune de expresivitate, iar Kate Hudson e într-o superbă revenire de formă.

Făptașa cea mai de soi din punct de vedere al interpretării este, totuși, Janelle Monae, din motive pe care același principiu mai sus enunțat mă împiedică să vi le zic. Dar stați cu ochii pe ea.

Cât despre Daniel Craig, dacă în Knives Out era revelația peliculei, aici e liderul ei absolut. Benoit Blanc nu mai e doar o figura excentrică, remarcată într-o galerie de alte personaje, ci veritabilul motor al desfășurării intrigii detectivistice. Cu manierisme, deșteptăciune și orgoliu de Hercule Poirot, actorul pare să fi găsit filonul care să îl țină până la pensie, ca pe David Suchet.

Nu m-ar deranja să îmbătrânesc la rându-mi urmărindu-l.

Știu că micile celule cenușii mi-ar fi astfel puse la lucru.

Iar asta previne multe belele.

Sezon de Oscar 2017 – Hidden Figures

Pentru ca n-au fost multumiti cu modul cum au bifat corectitudinea politica fata de afro-americani in filme precum Moonlight sau Fences, ambele mai gri din punct de vedere al valorilor morale infatisate, cei din Academie s-au gandit sa mearga la sigur cu Hidden Figures.

Daca peliculele mai sus amintite au subiecte la care as intampina oarece dificultati in a le rezuma, in cazul de fata rezolv chestiunea in doi timpi si trei cuvinte: The Help cu ecuatii.

Adica femei de culoare din anii ’50-’60, luptand pentru emancipare printre albi inchistati in discriminare, dar beneficiind de ajutorul catorva dintre acestia, mai deschisi la minte.

Singura diferenta este ca, de data aceasta, nu mai este vorba despre patura servitoarelor, ci de a matematicienelor de la NASA in plina cursa de cucerire a spatiului.

Cele trei eroine sunt Taraji P. Henson, vaduva si mama cu intelect stralucit, Janelle Monae (care a mai bifat un rol reusit si in Moonlight), inginera aspiranta, ambitioasa si locvace, si adorabila Octavia Spencer (un argument suplimentar in favoarea paralelei cu The Help), mama inteleapta si supervizoare informala cu nas pentru informatica si schimbarile ce le va aduce.

Fiecare beneficiaza de un fir narativ, pe cat de inaltator, pe atat de conventional; momentele de afirmare ale celor trei sunt atat de previzibile, incat le intuiesti cu minute bune inainte. Taraji P. Henson are parte si de o dezvoltare amoroasa, vajnicul si neabatutul pretendent fiind Mahershala Ali, la fel de charismatic aici ca si in Moonlight, chiar si intr-un rol ∞ mai schematic.

Nu desconsider povestea reala pe care se bazeaza Hidden Figures, ba chiar am fost miscat sa vad la final imagini cu cele trei doamne din realitate, insa, ca intreg, scenariul este un enorm cliseu. Luat cu de-amanuntul, in schimb, ofera nenumarate momente memorabile, unele amuzante, altele induiosatoare.

Cat despre cele care descriu cat de apasatoare era discriminarea la care erau supuse persoanele de culoare, nu prin cartiere de snobi, ci intr-un mediu cu oameni despre care ai crede ca aveau ceva in cap, chiar si daca extragem radacina patrata din exagerarea hollywoodiana, tot au avut darul sa ma faca pe mine, fata palida, sa ma simt stanjenit de cat de incuiati erau semenii mei acum doar cateva decenii.

Printre personajele secundare ii regasim pe Kevin Costner, intr-un rol supus aceluiasi pacat al conventionalitatii ca restul filmului, dar pe care il abordeaza cu o energie pe care nu i-am mai vazut-o de ani buni, precum si pe Kirsten Dunst, care reuseste fara dificultati sa se faca nesuferita, asa cum ii impune ipostaza de sefuta cu prejudecati.

Costumele si decorurile sunt realizate cu grija pentru detaliu, rezultand astfel un cadru istoric bine conturat, in care aceasta naratiune motivationala se poate desfasura in voie.

Hidden Figures + 1 limonada = 2 h petrecute placut

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea