Sezon de Oscar 2026 – Train Dreams

Controverse, corectitudine politică, standarde estetice dubioase.

Păcate de care Oscarurile se fac vinovate în mod frecvent.

Însă există și un revers al acestor probleme.

Grație Oscarurilor, aflu aproape la fiecare ediție de câte o producție cinematografică pe care altminteri aș fi ratat-o în puzderie celorlalte care apar necontenit.

Acum este vorba despre Train Dreams, un film discret precum protagonistul său, un film care nu își propune să epateze, să declame, să atragă atenția asupra vreunui mesaj de actualitate.

Însă este un film care te pătrunde până în cele intime straturi ale sufletului.

Este cronica unei vieți simple, a unui tăietor de lemne din zonele montane și împădurite ale Americii, care îndură privațiuni și tragedii personale, trăind scurte, dar semnificative momente de serenitate și conexiune cu semenii.

Asta e tot.

De aceea am văzut această peliculă regizată de Clint Bentley catalogată de diverși condeieri pe Internet drept ”cea mai plictisitoare de anul ăsta”.

Pot să înțeleg că nu corespunde spiritului alert al secolului XXI, dar fundamentul său este omul dintotdeauna, cel aflat în căutarea, dacă nu a fericirii, măcar a împăcării cu sine și cu ceilalți.

Iar Joel Edgerton e întruchiparea acestei mărunte, dar glorioase odisei.

Taciturn, dar expresiv, aspru în înfățișare, dar uman în reacții, are o intepretarea care, în orice alt sezon de Oscaruri, ar fi putut fi nu numai una nominalizată, ci de-a dreptul favorită la a primi statueta atât de râvnită.

N-a fost să fie, dar personajul său va dăinui în inimile celor care au la rându-le aceeași perpetuă căutare.

Peisajele în care îl urmărim sunt pline de poezie, iar interacțiunile cu ceilalți, oricât de scurte, au tot timpul ceva semnificativ.

Dintre acestea, poate cea mai emoționantă prezență scenică, deși la fel de discretă precum tonul general al filmului, este a lui William H. Macy, acest minunat actor de compoziție care aduce culoare chiar și celei mai cenușii pelicule.

Viitorul vine peste noi și n-avem încotro decât să-l înfruntăm.

Dar vor fi întotdeauna câțiva care vor simți cele ce se spun în Train Dreams:

There were once passageways to the old world; strange trails, hidden paths. You’d turn a corner and suddenly find yourself face-to-face with the great mystery, the foundation of all things. And even though that old world is gone now, even though it’s been rolled up like a scroll and put somewhere, you can still feel the echo of it.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Demonii din barbă

Pot să vă spun ideea la de la care pornește The Stranger, dar nu contează prea mult.

Pot să vă spun că este bazat pe fapte reale, dar nu contează prea mult.

Pot să vă spun multe lucruri faptice despre acest film regizat de Thomas M. Wright, dar nu contează prea mult.

Pentru că nu acțiunea lui și nici destinația către care se îndreaptă nu sunt atât de importante, pe cât este acumularea psihologică.

Ambii protagoniști sunt bărboși. Alegerea nu e întâmplătoare, pentru că îi plasează pe amândoi undeva în zona brutalului, a declasării, a spațiului unde civilizația se estompează și sălbăticia își reintră în drepturi.

Unul dintre ei este nesigur și apăsat de trecut.

Altul afișează lejeritatea și control.

Dar nimic nu este static în psihicul uman și nici în The Stranger.

Între cele două personaje are loc un transfer emoțional de o extraordinară subtilitate.

Mai rar mi-a fost dat să vă o așa compatibilitate actoricească dinamică precum cea dintre Joel Edgerton și Sean Harris. Ce pierde unul acumulează celălalt.

Suma pare întotdeauna aceeași.

Singurul care iese pe plus din toată ecuația de oxido-reducere sufletească este spectatorul.

Cu condiția să aibă el însuși un dram de calm, atenție și stăpânire de sine.

Film văzut și trăit aievea

Lipsa cinematografelor e ceva ce am resimțit acut în perioada asta.

Nu că n-ar fi belșug de filme acasă, însă atmosfera ecranului celui mare și a sunetului care te învăluie împreună cu partenerii de vizionare este un aditiv de neînlocuit al plăcerii cinefile.

Până catadicsește gubernu’ să întreprindă ceva în privința asta, cei de la Inspire Cinema Craiova și-au dat seama că inițiativa este mama soluțiilor și au lansat proiectul Dine-in Cinema, care presupune proiecții în aer liber, pe terasa localului Chicago Pub&Events.

Un lucru merită menționat încă dintru început: nu orice peliculă merge văzută acolo. Îmi vine greu să-mi imaginez că Persona lui Ingmar Bergman s-ar potrivi cu zumzetul conversațiilor sau cu clinchetul paharelor.

Organizatorii au avut, însă, excelenta inspirație de a rula The Great Gatsby cel din 2013, iar efectul a fost de experiență multidimensională.

Petrecerile misteriosului personaj eponim s-au simțit aproape palpabile în timp ce mă jucam cu piciorul unui pahar de vin și îmi vedeam atenția furată câteva fracțiuni de secundă de damele bine și la modă îmbrăcate din jur.

Unde mai pui că localul Chicago Pub&Event are și piscină încăpătoare, care invită la hedonism, dar care a și pricinuit câteva glume funeste la finalul filmului.

Și, tot ca o coincidență simpatică, când am dat o fugă până la bar, ca să-mi iau porția de hidratare necesară atenuării consumului oenologic, mi-a sărit imaginea asta în ochi, exact când pe Gatsby îl căutau la telefon oamenii din Chicago.

Romanul lui F. Scott Fitzgerald e destul de alunecos, de-asta nici nu are vreo ecranizare definitivă, iar aceasta a lui Baz Luhrmann se înscrie în aceeași paradigmă a incompletitudinii.

Mai rău, dacă nu ești obișnuit cu stilul agitat, bombastic și sclipicios al regizorului, versiunea de față poate părea kitschoasă și deranjantă, ceea ce ar fi o nedreptate, pentru că, pe undeva, cam așa se prezenta lumea în care are loc această dramă a identității neclare și a afecțiunii sufocate de materialism.

Oricum l-ai privi, The Great Gatsby al noului mileniu excelează la ce știe Luhrmann să facă mai bine: costume, decoruri și coloană sonoră. Aceasta din urmă mi-a prilejuit o plăcere aparte, valorificată fiind de echipamentele audio ale organizatorilor și asociată imaginii unui astru selenar solitar și strălucitor.

Deși interpretările sunt condamnate la aceeași supraîncărcare expresivă, calitatea membrilor distribuției îndulcește spectacolul inevitabilei emfaze.

Leonardo DiCaprio face uz de cabotinismele pe care le-a turat la maxim mai târziu în The Wolf of Wall Street, dar găsește un pic de loc și pentru fragilitatea-cheie a personajului. Tobey Maguire e cam pierdut în spațiu pentru a fi un narator credibil, sau poate agitația stilistică i-a scos și mai și în evidență candoarea-i naturală, iar Carrey Mulligan știe când să plângă și când să se răzgândească.

Dintre toți, cel care și-a înfipt colții în rol cu cea mai mare poftă e Joel Edgerton drept Tom Buchanan, care îl domină pe Leo în așa hal în scenele esențiale, încât deznodământul încleștării asupra femelei pare perfect verosimil.

Pelicula lui Baz Lhurmann este esențialmente senzorială, dar vârful ei dramatic constă în acele câteva minute în care legenda vie a Bollywood-ului, Amitabh Bachchan, ne onorează cu impozanta sa prezența și îi reduce, așa cum bine spunea un comentator pe Youtube, pe DiCaprio și Maguire la postura unor puștani necopți.

The Great Gatsby, în orice formă a sa, este expresia visului american, înălțător sau cumplit, iar astăzi este 4 iulie, așa că le urez un la mulți ani Statelor Unite ale Americii, care, prin una dintre odraslele lor de frunte, Hollywood-ul, ne încântă și ne învață și ne țin în viața de peste un secol.

Cu durere in suflet

exodus1Interesul pentru subiecte biblice a fost mare anul acesta. Intai Noah, iar acum Exodus: Gods and Kings, in regia lui Ridley Scott. Numele cineastului pare promitator in relatie cu subiectul, insa nu trec mai bine de 20 de minute, ca esti nevoit sa constati cu durere in suflet ca, desi tehnic vorbind, este acelasi mare dirijor de scene de anvergura, in schimb, capacitatea de a asambla o experienta cinematografica profunda pare a i se fi diminuat considerabil.

Povestea lui Moise interpretat de un Christan Bale corect in prestatie este aceeasi pe care o stim, insa modificata pe ici, pe colo, prin punctele esentiale. Protagonistul este un mare soldat si e trimis in surghiun pentru motivele care aduc suspect de mult cu acelea care genereaza intriga din Gladiator. Deviationismul narativ ia sfarsit cand Moise are epifania si e trimis sa isi elibereze poporul.

Din acest punct, filmul capata oarece vitalitate, in parte multumita aptitudinilor regizorului, dar si pentru ca episodul plagilor abatute asupra Egiptului este deosebit in sine. E meritul acestei pelicule si al realizatorilor ei ca mi s-a relevat un aspect foarte important al povestilor biblice – puterea metaforelor. Exodus incearca sa prezinte urgiile care ii lovesc pe egipteni dintr-o perspectiva daca nu realista, macar explicabila. Moft de scenariu, la fel ca al lui Darren Aronofsky de a amesteca creationism si evolutionism, insa sosirea ingerului mortii care ii rapeste pe primii nascuti este grandioasa prin executie si prin sinistrul pe care il degaja. Am inteles astfel ce stie oricine este parinte: foametea, bolile sunt nimic pe langa durerea de a-i pierde pe cei carora le-ai dat viata.

exodus2

Mult-laudatele cadre care redau maretia Egiptului antic sunt mai mult exercitii de virtuozitate vizuala, iar stravechea civilizatie este tratata cam kitschos, ca si faraonul sau, interpretat sincer, dar fara prea multa subtilitate de Joel Edgerton. Departe de mine de a fi partinitor in favoarea egiptenilor, doar pentru ca sunt fascinat de ce au realizat, insa sa-l vad pe Ramses al II-lea drept un simplu bataus-sef nu mi-a cazut foarte bine. Asa sa nu mai pomenesc de spanzuratorile medievale de care abuzeaza.

In planul secund, in centru: John Turturro in rolul faraonului Seti! Umor desucheat sau cea mai neinspirata decizie de casting a anului?

In planul secund, in centru: John Turturro in rolul faraonului Seti! Umor desucheat sau cea mai neinspirata decizie de casting a anului?

Dupa ce filmul catadicseste sa se incheie, in oftatul unora si chicotitul altora, vedem o dedicatie a lui Ridley Scott catre fratele sau Tony, care a ales sa-si puna capat zilelor acum cativa ani. Dintr-o data, tot filmul cu bune si rele mi-a aparut intr-o lumina noua.

E facut cu durere in suflet, durerea de a pierde pe cineva drag sau durerea de a intelege ca nimeni si nimic nu e vesnic.