Lipsa cinematografelor e ceva ce am resimțit acut în perioada asta.

Nu că n-ar fi belșug de filme acasă, însă atmosfera ecranului celui mare și a sunetului care te învăluie împreună cu partenerii de vizionare este un aditiv de neînlocuit al plăcerii cinefile.

Până catadicsește gubernu’ să întreprindă ceva în privința asta, cei de la Inspire Cinema Craiova și-au dat seama că inițiativa este mama soluțiilor și au lansat proiectul Dine-in Cinema, care presupune proiecții în aer liber, pe terasa localului Chicago Pub&Events.

Un lucru merită menționat încă dintru început: nu orice peliculă merge văzută acolo. Îmi vine greu să-mi imaginez că Persona lui Ingmar Bergman s-ar potrivi cu zumzetul conversațiilor sau cu clinchetul paharelor.

Organizatorii au avut, însă, excelenta inspirație de a rula The Great Gatsby cel din 2013, iar efectul a fost de experiență multidimensională.

Petrecerile misteriosului personaj eponim s-au simțit aproape palpabile în timp ce mă jucam cu piciorul unui pahar de vin și îmi vedeam atenția furată câteva fracțiuni de secundă de damele bine și la modă îmbrăcate din jur.

Unde mai pui că localul Chicago Pub&Event are și piscină încăpătoare, care invită la hedonism, dar care a și pricinuit câteva glume funeste la finalul filmului.

Și, tot ca o coincidență simpatică, când am dat o fugă până la bar, ca să-mi iau porția de hidratare necesară atenuării consumului oenologic, mi-a sărit imaginea asta în ochi, exact când pe Gatsby îl căutau la telefon oamenii din Chicago.

Romanul lui F. Scott Fitzgerald e destul de alunecos, de-asta nici nu are vreo ecranizare definitivă, iar aceasta a lui Baz Luhrmann se înscrie în aceeași paradigmă a incompletitudinii.

Mai rău, dacă nu ești obișnuit cu stilul agitat, bombastic și sclipicios al regizorului, versiunea de față poate părea kitschoasă și deranjantă, ceea ce ar fi o nedreptate, pentru că, pe undeva, cam așa se prezenta lumea în care are loc această dramă a identității neclare și a afecțiunii sufocate de materialism.

Oricum l-ai privi, The Great Gatsby al noului mileniu excelează la ce știe Luhrmann să facă mai bine: costume, decoruri și coloană sonoră. Aceasta din urmă mi-a prilejuit o plăcere aparte, valorificată fiind de echipamentele audio ale organizatorilor și asociată imaginii unui astru selenar solitar și strălucitor.

Deși interpretările sunt condamnate la aceeași supraîncărcare expresivă, calitatea membrilor distribuției îndulcește spectacolul inevitabilei emfaze.

Leonardo DiCaprio face uz de cabotinismele pe care le-a turat la maxim mai târziu în The Wolf of Wall Street, dar găsește un pic de loc și pentru fragilitatea-cheie a personajului. Tobey Maguire e cam pierdut în spațiu pentru a fi un narator credibil, sau poate agitația stilistică i-a scos și mai și în evidență candoarea-i naturală, iar Carrey Mulligan știe când să plângă și când să se răzgândească.

Dintre toți, cel care și-a înfipt colții în rol cu cea mai mare poftă e Joel Edgerton drept Tom Buchanan, care îl domină pe Leo în așa hal în scenele esențiale, încât deznodământul încleștării asupra femelei pare perfect verosimil.

Pelicula lui Baz Lhurmann este esențialmente senzorială, dar vârful ei dramatic constă în acele câteva minute în care legenda vie a Bollywood-ului, Amitabh Bachchan, ne onorează cu impozanta sa prezența și îi reduce, așa cum bine spunea un comentator pe Youtube, pe DiCaprio și Maguire la postura unor puștani necopți.

The Great Gatsby, în orice formă a sa, este expresia visului american, înălțător sau cumplit, iar astăzi este 4 iulie, așa că le urez un la mulți ani Statelor Unite ale Americii, care, prin una dintre odraslele lor de frunte, Hollywood-ul, ne încântă și ne învață și ne țin în viața de peste un secol.