Când scriam despre Following, primul film al lui Christopher Nolan, și mă încerca uimirea în fața unei creații foarte bune, realizate cu un buget ridicol, mă întrebam și ce îi va ieși anul acesta cu Tenet, pentru care a avut la dispoziție un munte de bănet.

Răspunsul comprimat e că a făcut ce știe și îi place să facă – un exercițiu intelectual, spectaculos, de data asta nu foarte original și mai searbăd ca altele din extraordinaru-i portofoliu.

Tenet se învârte în jurul manipulării timpului, mare și inaccesibil vis al omenirii, iar aici Nolan pășește pe un drum cu mai mult asfalt decât se toarnă acum furibund, în prag de alegeri locale. Nu numai că avem nenumărate exemple din cinematografie, dar, în timpul vizionării, îmi rulau prin minte extraordinarul joc Braid sau romanul Timescape.

Din experiența mea cu această îndrăzneala de a îndoi curgerea inexorabilă a timpului am învățat ceva util – cu cât te chinui să înțelegi și raționalizezi conceptele, cu atât se înmulțesc hibele logice și te afunzi în paradoxuri, așa că, de la un punct încolo, cel mai bun lucru este să te relaxezi și să te abandonezi aventurii.

Care, în cazul lui Tenet, este generoasă și somptuoasă. Construită pe un schelet de James Bond sau Mission Impossible – un individ mega-rău cu bombă, un agent dibaci cu fapta și vorba, companioni haioși, o femme fatale pentru unii sau alții, tehnologii futuriste – pelicula livrează scene antrenante, spectaculoase și presărate cu umor, iar când suspansul se risipește lăsând locul resemnării de care aminteam, compensează prin amploarea mizanscenei.

Scenariul suferă de hiperexplicativitate (nu-l căutați în dicționar, eu am inventat cuvântul, acum, pe loc), dar norocul nostru e că replicile de genul ăsta trec repede și nu te expun și la patetisme, precum în Interstellar.

Actorii sunt în nota de calitate ridicată a producției, fără a se sinchisi de profunzime.

Că tot vorbim de timp în Tenet, mi-am dat seama cât am îmbătrânit, de am ajuns să îl urmăresc ca protagonist pe John David, fiul ajuns la maturitate al lui Denzel Washington. Așchia nu sare departe de trunchi și, deși nu ne copleșește cu un talent ca al tatălui, Washington ăl tânăr e deopotrivă de viguros și sarcastic, anunțându-se ca un posibil Bruce Willis al noii generații.

Robert Pattinson, care a început de jos, de jos de tot, știți voi cu ce, îl secondează simpatic, Elizabeth Debicki se descurcă în noianul de reacții la care o supune povestea, iar shakespearianul Kenneth Branagh n-are nicio problemă în reda accentul de rus, probă obligatorie la admiterea la actorie pe la englezi.

Nu în ultimul rând, pe post de Tom Hardy care fură atenția în Inception îl avem pe Aaron Taylor Johnson, care, în mijlocul exploziilor și du-te vino-urilor temporale, reușește să se facă remarcat prin atitudine.

Cu toate inerentele beteșuguri și zone bătătorite, Tenet te poartă prin preafrumoasa Italie, prin stilata Londră sau printre eoliene marine din Danemarca, te asurzește în mod plăcut cu explozii și coloana sonoră a lui Ludwig Göransson și, așa cum declara însuși cineastul, este cel mai bun argument să te înfofolești cu o mască, să te cuibărești într-un colț și să te întorci în cinematografe.

Pentru că întrunește noile categorii de diversitate și pentru că nimeni nu îi poate contesta reușitele tehnice, afirm cu glas plăpând că am deschis sezonul 2020-2021 al Oscarurilor.

Noi să fim sănătoși, că filme bune vin!