Sezon de Oscar 2024 – Epilog

Ne mai despart câteva ore de decernarea premiilor Oscar pentru 2024, așa că iată deja tradițională combinație de preferințe și pronosticuri proprii:

Cel mai bun regizor – Christopher Nolan, fără doar și poate, o decizie cu care sunt de acord, nu neapărat pentru că Oppenheimer ar fi încununarea carierei sale, ci pentru că și-a câștigat statueta cu niște capodopere precum The Dark Knight, Inception, Dunkirk, The Prestige sau Memento.

Cel mai bun actor în rol principal – purtat de suflul triumfului deja anunțat al lui Oppenheimer, precum și de meritele-i incontestabile, probabil ca va câștiga Cillian Murphy, deși mărturisesc că simt un mic val de duioșie față de minunata interpretare a lui Paul Giamatti din The Holdovers.

Cea mai bună actriță în rol principal – e bătaie mare între damele cu nume înrudite, Lily Gladstone și Emma Stone, fiecare de având de partea ei calitatea prestației și povestea justificativă, iar aici cred că are un vag avantaj protagonista din Killers of the Flower Moon.

Cel mai bun actor în rol secundar – Robert Downey Jr. domina cursa asta încă dinainte de Cillian Murphy, iar palida competiție din partea lui Ryan Gosling s-a pierdut pe drum.

Cea mai bună actriță în rol secundar – asta e o categorie unde, de câțiva ani (cu excepția celui trecut, poate), se cunoaște câștigătoarea cel mai devreme în sezon, și nici acum nu face excepție, Da’Vine Joy Randolph adjudecându-și toate premiile relevante care preced Oscarurile.

Cel mai bun scenariu original – Anatomie d’une chute are întâietate în previziunile ultimelor săptămâni, o decizie care ar întruni deplinul meu acord, pentru că e inteligent într-un mod socratic modern și pentru că nu te lasă să te instalezi confortabil într-o decizie definitivă.

Cel mai bun scenariu adaptat – în primul rând dați-mi voie să îmi exprima nedumerirea că Barbie e aici (ce au adaptat, instrucțiunile de pe etichetele cutiilor cu păpuși?); altminteri, e singura categorie importantă unde Oppenheimer ar putea pierde, în fața lui American Fiction, mai precis, deși nu mi-aș băga toți banii în pariul ăsta.

Cel mai bun montaj – cu această categorie începe linia continuă pentru Oppenheimer.

Cea mai bună imagine – Oppenheimer din nou.

Cel mai bun sunet – Oppenheimer, deși, personal, l-aș lipsi de premiul ăsta și l-aș redirecționa către The Zone of Interest, unde sunetul extradiegetic joacă un rol esențial în impresia cutremurătoare pe care filmul lui Jonathan Glazer ți-o produce.

Cea mai bună coloană sonoră – Oppenheimer cu bubuiturile lui bine organizate.

Cele mai bune decoruri – Barbie domina întrecerea până mai deunăzi, dar surata mai deșucheată Poor Things a prins tupeu și vrea să-i sufle gagiul aurit.

Cel mai bun machiaj – probabil o să ia Maestro, pentru nasul controversat al lui Bradley Cooper, deși eu aș răsplăti figura grotescă, dar niciodată respingătoarea a lui Willem Dafoe din Poor Things.

Cele mai bun costume – să se păruiască Barbie și Poor Things, dar să câștige Napoleon care, cu toate beteșugurile lui, e remarcabil din punctul ăsta de vedere.

Cele mai bune efecte speciale – n-am văzut Godzilla Minus One, așa că mă opresc asupra roboților din The Creator, care nu par pixelați, ci consistenți și materiali.

Cel mai bun film de animație – mă alătur și eu curentului recent care înclină spre Kimitachi wa do ikiru ka al maestrului Hayao Miyazaki, pentru că, deși excelent realizat, lui Spider-Man – Across the Spider-Verse îi lipsește parcă un je ne sais quoi pentru a fi un film mare, precum predecesoru-i pe linie narativă.

Cel mai bun film străin – The Zone of Interest e și la masa ceva mare, așa că aici e stăpân absolut.

Cel mai bun documentar – 20 Days in Mariupol, ca să nu uităm ce au îndurat și continuă să îndure bravii noștri vecini.

Cel mai bun scurtmetraj – The Wonderful Story of Henry Sugar, care e desăvârșit în ce își propune Wes Anderson cu el, deși, tematic, simt pericol din partea lui Red, White and Blue.

Cel mai bun cântec – ceva din Barbie, că tot are dublă șansă.

Cel mai bun film – dacă îi fură vreun alt film statueta lui Oppenheimer, va fi echivalentul detonării a 100 de bombe cu hidrogen pe atolul Bikini.

Iată-ne ajunși și la finele acestui sezon de Oscaruri din 2024, acum hai să urmărim ce filme vor concura cu Dune – Part Two în 2025.

În pat cu dușmanul

Două mari acuze i se aduc lui Killers of the Flowers Moon al lui Martin Scorsese:

a) Este prea lung, are trei ore și jumătate. TREI ORE ȘI JUMĂTATE!

b) Este prea tezist (albii sunt răi, indienii sunt buni).

Pot să mai adaug eu una mică – patetismul anumitor scene.

Însă toate aceste acuze pot fi demontate.

O să încep cu tezismul.

Da, cunoaștem cu toții apetența Hollywoodului contemporan de a favoriza grupurile marginale și a pune cenușă în capul americanilor caucazieni (ca să nu zic albi, că așa voi fi nevoit să zic și negri și pățesc precum arbitrul Colțescu).

Însă filmul de față nu funcționează doar ca o frântură din evoluția deloc glorioasă a Statelor Unite ale Americii. Așa cum spunem și despre Libertate a lui Tudor Giurgiu, Killers of the Flower poate fi extrapolat ca arhetipal pentru un eveniment sau proces istoric, în cazul de față fiind vorba de fresca unui război altfel.

Privim conflagrațiile drept ample mișcări de trupe, cu fronturi largi și manevre complexe.

Dar un război se poate duce și în interiorul unei simple comunități, ca expresie a ciocnirii dintre două civilizații.

Iar rezultatul este, inevitabil, un genocid. Uman și cultural.

Aici s-a materializat în serie de crime căreia i-au căzut victime indieni din tribul Osage, răpuși pentru a se încasa de către rudele fețe-palide strecurate în familiile lor banii din exploatarea petrolului de pe teritoriul unde locuiau.

Merită menționat un aspect interesant despre care, mărturisesc, nu aveam habar. Imaginea încetățenită a băștinașilor amerindieni într-o SUA a începutului de secol XX este a unei populații tradiționale oropsite, silite să trăiască arhaic în rezervații restrânse.

Însă, prin eforturi diplomatice despre care, spre rușinea mea, iar trebuie să spun că nu știu mai nimic, aceștia obținuseră dreptul de a beneficia de pe urma resurselor din zona unde sălășluiau, rezultând o bunăstare care atrage atenția și invidia albilor.

Capul răutăților este personajul lui Robert De Niro, un fel de baron local, care își împinge nepotul nu foarte destupat la minte (Leonardo DiCaprio) să o ia de nevastă pe una dintre moștenitoarele dintr-o familie cu multe surori (Lily Gladstone).

Soțul infiltrat e părtaș la toate ororile puse la cale, dar dezvoltă și o afecțiune după puterile lui pentru consoartă și copii. De aici și toată drama care se coace și se umflă și plesnește la final.

Ajung astfel la chestiunea duratei.

Dacă Scorsese ar fi făcut Killers of the Flower Moon la lungimea standard de vreo două ore, i-ar fi ieșit probabil un Mississippi Burning, cu care împărtășește multe, de la tematică la desfășurare și deznodământ.

Un film lăudabil și atât.

Însă cele trei ore și jumătate fac personajele centrale ale acestei tragedii să se întrupeze pe deplin în conștiința noastră, ne lasă să adunăm revoltă sau atașament, astfel încât ancheta care ocupă ultima treime a peliculei să nu mai fie o simplă trama narativă, ci o luptă la care suntem părtași din tot sufletul.

Cele trei ore și jumătate ne dau și răgazul necesar să admirăm niște prestații actoricești demiurgice.

Robert De Niro face ce știe un mapamond că e stare să facă precum nimeni altcineva – să fie amenințător chiar și când zâmbește. Însă acest gigant al cinematografiei știe și să își adapteze personalitatea artistică binecunoscută la cerințele rolului (demagogie și duplicitate), astfel încât rezultă un individ atât de odios, încât îți provoacă un disconfort aproape organic.

El este politicianul care a acaparat o comunitate, pe care o ține în chingile subdezvoltării, în timp ce inaugurează mici obiective de doi lei, care e în cărdășie cu lumea interlopă, deși mimează respectabilitatea moralizatoare.

Ca păpușar, îl manevrează pe nepotul cel slab de minte, dar cu un dram de inimă.

Pentru o asemenea ambivalență îl avem pe Leonardo DiCaprio într-un alt mare rol.

Cât resurse are omul ăsta de a se reinventa și de a își asuma noi provocări!

E limpede că este figura centrală a filmului, că esența tragediei este zbaterea în care este prins, una atât de puternică, încât intelectul lui redus dă rateuri în toate părțile.

Istoria pornește de figuri malefice precum a liderului întruchipat de De Niro, dar este scrisă de unelte încuiate precum DiCaprio cel de aici.

Dacă de la acești doi mari știam, totuși, la ce să ne așteptăm, Lily Gladstone este o revelație aproape paradisiacă.

Alegerea ei este cea mai bună dintre toate deciziile inspirate pe care le-a luat Scorsese în acest film.

Chipul ei ei, de o placiditate tipică indiană, duce toate stările emoționale pe care soarta și cruzimea semenilor i le produc cu o atitudine care o apropie de sfințenie.

Când o urmăream, simțeam o senzație de deja-vu, atât în privința faciesului aparte, cât și a interpretării sublime.

Abia acum, scriind acest rânduri, memoria s-a milostivit de mine.

E Olivia de Havilland, mai ales în rolul din The Heiress.

Femeia care suferă, îndură, dar învață și să nu ierte.

Killers of the Flowers Moon are trei ore și jumătate, da.

O durată de neconceput pentru un creier omenesc obișnuit cu dopamina instantanee generată de TikTok.

Dar e nevoie de aceste trei ore și jumătate pentru ultima scena care îi aduce împreună pe Lily Gladstone și Leonardo DiCaprio.

Puteți să o căutați pe Youtube. Probabil nu vă va spune nimic.

Dar, după toată acumularea de durere și speranță a filmului, acest moment este unul dintre cele mai sfâșietoare ale artei marelui ecran.

Martin Scorsese a făcut Killers of the Flowers Moon să fie văzut în cinematograf, pentru ca acesta să nu moară.

Pentru tot ce ne-a oferit de-a lungul atâtor decenii, merită să îi respectăm dorința.