Cel mai bun prieten al unui băiat este mama lui.

Cinefilii vor recunoaște această replică și vor surâde cu un fior.

Într-un registru ironic, se poate aplica și unui film românesc care a avut succes peste hotare din același motiv cu care eu, unul, nu mă pot mândri cu niciun chip: i-a impresionat pe străini cu viața noastră nasoală.

Dacă stilistic și tehnic Poziția copilului păcătuiește precum multe producții care l-au precedat sau i-au urmat, are totuși o trăsătură prin care se distinge și reușește să se scuture de aerul de creație de pluton.

Multe pelicule autohtone prezintă mizeria societății de tranziție postdecembriste cu voluptate și fac din ea aproape o glumă, însă filmul lui Călin Peter Netzer este odios de la un cap la altul.

Culmea ironiei este că printre puținele momente de respiro se numără interacțiunile pasiv-agresive dintre soacră și noră, încărcate de adversitate în sine.

Oi fi eu bărbat și pot extrage amuzament din astfel de dueluri, dar cert este că doar atunci mi-am permis niște zâmbete.

În rest, numai senzații de neplăcere sau revoltă au însoțit mecanismul corupției și pilelor pe care o mamă posesivă îl pune în mișcare, ca să-l ferească pe fiul dereglat la rându-i de consecințele penale ale unui accident în urmă căruia s-a pierdut o viață de om.

Critica socială e foarte acidă. Există multe scene și replici al căror scop nu este decât a contura o clasă socială de noi îmbogățiți care se ajută unii pe alții în a eluda legea.

Dacă tabloul corupției la nivel de instituții nu e vreo noutate, disfuncționalitatea la nivel de familie este ilustrată aici mai sugestiv ca oricând.

Oamenii ăștia merg până în pânzele albe, numai să nu facă plodul pușcărie, dar nu sunt în stare să își adreseze unul altuia o vorbă bună.

În mijlocul acestei urzeli de defecțiuni emoționale domnește Luminița Gheorghiu.

La început, figura ei pare plată, dar, treptat, adaugă straturi, straturi de dimensiuni psihologice. Eforturile ei nu sunt numai expresia unei penitențe a unei generații de părinți care s-au concentrat pe făcut bani și își află mântuirea în progenituri, ci și manifestarea unor impulsuri invers oedipiene.

Urmărind-o cum redă toate aceste reacții, nu m-am putut abține să nu mă gândesc cum un astfel de talent colosal ar putea lua Hollywood-ul pe sus, dacă, parafrazându-l pe Călinescu, cinematografia românească ar avea sprijinul unei limbi universale.

Ca să mai alung din gustul amar pe care mi-o lăsa trama narativă și urâciunea personajelor, încercam să îi găsesc Luminiței Gheorghiu un echivalent în lumea mare a filmului și am reușit.

Frances McDormand.

Aceeași asprime a trăsăturilor și aceeași uimitoare capacitate de a trece de la o stare la alta fără să vezi cusătura actoricească.

Roluri bune secundare fac și două interprete pe care am avut plăcerea și onoarea de a le urmări pe scena Teatrului Național din Craiova – Natașa Raab și Cerasela Iosefescu – precum și Adrian Titieni, sfâșietor și mult diferit de aerul taciturn din Bacalaureat.

Bogdan Dumitrache (cutremurător în Pororoca) este cam încorsetat și prea agresiv să fie credibil în rolul fiului, iar Florin Zamfirescu sau Vlad Ivanov n-au provocări pe măsura capacităților.

Sunt convins că, văzând Poziția copilului, mulți părinți își vor fi spus cu satisfacție:

Al meu n-o ajungă niciodată așa!

Să sperăm.

Avem deja destule generații eșuate în România asta pe care ne încăpățânăm să o iubim.