Știam că Ivanov al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova e cu labă.

Dar nu știam că e o lăbăreală ca întreg.

Piesa nu e cea mai rafinată dintre cele scrise de Cehov, dar e un foarte util studiu asupra depresiei, care există independent de condițiile exterioare.

E un adevăr crud, dar, dacă ai avut de-a face cu o persoană atinsă de această maladie, poate fi un catharsis foarte didactic.

În schimb, ce ne servește aici Eugen Jebeleanu este un deconstructivism pedant, prin care regizorul încearcă să ne arate că e mai deștept și că știe mai multă carte și teatru ca noi.

Mizanscena este multidimensională, ecran sus, masă de machiaj în dreapta (revin asupra acestui aspect mintenaș), rulotă în stânga, de nu mai știi unde să te uiți și, curând, nici nu îți mai pasă.

La mine lucrurile s-au tranșat rapid, încă de la primele minute, când protagonistul își proclamă depresia, iar în partea celalată a scenei un alt personaj se așază pe WC.

Spectacolul e împănat cu citate și cu muzică de fundal dată uneori în dușmănie față de replicile actorilor.

Bruma de emoție care se stârnește în unele dialoguri (căci, spre cinstea lui, Eugen Jebeleanu își pune interpreții chiar să vorbească, spre deosebire de confratele Radu Afrim) e torpilată de reacții exagerate sau miștocărești.

Iar actorii înșiși își vântură rolurile anterioare sau propriile probleme. Bă, eu nu am dat bani (da, Cătălin Vieru, așa am procedat, deși doi colegi de-ai tăi de parte administrativă mi-au oferit invitații) ca să văd pe voi, ci pe ăia pe care se presupune că ar trebui să îi întruchipați.

De-asta, ideea de a vă striga unii pe alții cu numele real și spartul ăla al celui de-al patrulea zid (deja un clișeu al teatrului superficial) mi s-au părut de prost gust.

Inclusiv Vlad Udrescu e atins de morbul ăsta. Reflecție a superbului său Hamlet, Ivanov dă un pumn în oglinda creației anterioare strălucite, rezultând un sumă de cioburi.

Iar faimoasa scenă când o freacă vârtos e emblematică. De fapt, o freacă degeaba toată piesa, pentru că, repet, și nouă ni se rupe de el.

Ce mai rămâne din acest Ivanov?

Niște poze vermeeriene în partea din stânga a scenei (Costinela Ungureanu și Ramona Drăgulescu au două astfel de momente).

Am înțeles că Eugen Jebeleanu a devenit colaborator permanent al Teatrului din Craiova. Mai bine îl retrogradează la funcția de scenograf și îl dau pe mâna unui regizor cu respect pentru spectatori. Un Mircea Cornișteanu, bunăoară.

Mai presus de orice e chinul tantalic că s-a investit și irosit mult talent actoricesc. Ilustrativ e un schimb scurt de replici de-ăla filmat între Geni Macsim și Marian Politic. Dacă toată piesa ar fi fost așa, i-aș fi dat dreptate amicului Cristi Nedelcu.

Spunea Cristi că Ivanov e o piesă-eveniment.

Da, e o piesă, deoarece e într-un teatru, pe o scenă.

Și da, e un eveniment, în sensul că s-a ținut în locul X, la data Y.

Dar piesă-eveniment nu e în niciun caz.

Ba chiar era să fie un eveniment terminat prematur pentru mine.

La un moment dat, în batjocura aia pe care am mai văzut-o în Băgău, ne zice Vlad Udrescu:

Hai, ce mai stați, duceți-vă acasă!

Eram pe punctul să o fac, mă gândeam că poate mai prind ceva din meciul cu Japonia al fetelor noastre din naționala de handbal.

Dar am rămas și bine am făcut, pentru că, spre final, am avut parte de un moment tip Angel Rababoc în Avarul.

Mai precis pe Monica Ardeleanu cântând o lăutărească, de i-aș fi băgat și eu bani în decolteu, să înnebunesc, dacă vă mint!

Sursă imagini: www.tncms.ro.