omenirea in spatiu | Caiet de insemnari

Uitați-vă puțin la partea din stânga a imaginii de mai sus.

Incredibil (joc de cuvinte deliberat) câte filme mari au realizat cei de la Pixar, nu?

Iar acestea sunt doar câteva dintre ele și unele mai au la rându-le continuări excelente.

Nu poți să nu fii uimit de perpetuarea calității în acest colectiv creativ, căci aceste producții (în niciun caz realizate de aceeși persoană) sunt rodul unei culturi a calității care s-a menținut chiar și după ce Pixar a fost preluat de Disney, care are o reputație de mercantilizare deloc glorioasă (vezi cazul universului Star Wars).

Ca o dovadă suplimentară a acestei inventivități continue, veritabilă comoară a patrimoniului imaterial mondial, vine și Elio.

Pelicula de față nu mai beneficiază de reacțiile acelea entuziaste de odinioară, dar nu lăsați asta să vă influențeze părerea, e pur și simplu consecința unei moșteniri anterioare copleșitor de ilustre.

Elio, lansat acum 20 de ani, ar fi rupt gura târgului, cu siguranță.

Povestea urmărește peripețiile exterioare și interioare ale băiețelului eponim, orfan crescut de mătușa, pasionat de spațiu și absolut convins că există viața în Univers.

Pe care vrea să o contacteze și reușește, ajungând într-un fel de for mondial al extratereștrilor, unde rezolvă conflicte intergalactice și familiale, inclusiv pe ale lui, înfățișându-ne valori precum solidaritatea, acceptarea propriei personalități și descoperirea energiilor latente, paralizate de durerea inadaptării.

Nu avem noi autostrăzi atât de bine astfaltate în România, cât de bătătorită este calea asta narativ-ideatică.

Însă, în spiritul acelei excelențe pe care o aminteam, colectivul de realizatori condusă de Adrian Molina, Madeleine Sharafian și Domee Shi (observați că e lucru în echipă, da?) construiește un film amuzant, înduișător, dinamic și desăvârșit din punct de vedere audio-vizual.

Dat fiind că se aventurează în lumea creaturilor din alte galaxii (pe care suntem nevoiți să le considerăm fictive, deocamdată), imaginației i se dă frâu liber, iar rezultatele sunt personaje și ambianțe care vibrează aproape impresionist din punct de vedere al culorilor.

Derutatul (ca să nu zic mai rău) de Elon Musk a cam abandonat ideea de aduce omenirea în spațiu.

Pixar e, însă, la datorie și, cu tot simțul de răspundere, propun să trimite colecția creațiilor lor în spațiu, pe o nouă navetă Voyager.

Poate o găsește vreo civilizație extraterestră cu tehnologie superioară care, văzând toate aceste filme minunate înainte de să afle de Gaza și Yemen și alte orori (asta ca să vorbesc numai de prezent), hotărăște că sunt o specie vrednică și simpatică, nu una belicoasă și distructivă.

Pixar e ambasadorul omenirii și al omeniei.

Rămâneam cu datorie mare, monşer, dacă nu apucam să vă povestesc în această rămăşiţă de 2019 despre alte incursiuni ale mele pe tărâmul literaturii SF:

A Case of Conscience – un roman care este extensia primului capitol (iniţial o nuvelă de sine stătătoare), despre un echipaj de oameni care explorează o planetă unde există viaţă inteligentă, dar nu pasiuni iraţionale, precum cele mulţumită cărora pătimim de la Adam şi Eva încoace. Deoarece unul dintre exploratori este savant, dar şi preot catolic, perspectiva teologică din care ni se oferă revelaţia acestui prim capitol este inedită şi chiar singulară în peisajul literaturii de gen pe care l-am contemplat până acum. În restul cărţii, James Blish ne oferă efectele transplantării unui reprezentant al acelei civilizaţii reptiliene pe pământ, o parabolă pe care unii ar numi-o tezistă, dar altminteri eficace în a prezenta dezagregarea cutumelor care ţin societatea la un loc, în condiţiile în care tinerii le resping cu obstinaţie sau chiar agresivitate. Chiar dacă nu agreaţi latura religioasă a cărţii, avertismentul asupra dictaturii revoltei şi ambiguitatea finalului pot hrăni reflecţia oricui.

The Last Policeman – o poveste poliţistă care urmează fără greşeală toţi tropii genului, însă plasată într-un cadru tulburător, pe care scriitorul Ben H. Winters îl creionează cu minuţiozitate şi îl exploatează la maxim. Protagonistul este un ofiţer de poliţie debutant, care nu se lasă convins de aparenta sinucidere a unui agent de asigurări într-o toaletă de McDonald’s (ironie auctorială, bănuiesc), deşi omenirea se pregăteşte de impactul devastator cu un corp ceresc gigantic, curat scenariul din Armaggedon. Spectrul iminentului dezastru dă peste cap mentalul colectiv sau organizarea şi funcţionarea societăţii, iar indivizii îşi văd dezlegate chingile Supra-Eu-rilor, dedându-se la felurite acte autodistructive sau antisociale. Tramă narativă își urmează corect cursul, însă marele merit al autorului este că, asemeni unei experienţe în realitatea virtuală, îţi dă ocazia să întorci privirea în toate părţile şi să absorbi diverse detalii, neplăcut de veridice. Impresia remanentă este, totuşi, că, deşi depresia este colectivă, umorul, umanitatea şi simţul datoriei supravieţuiesc.

Children of Time – o realizare monumentală, nu numai prin dimensiuni, ci şi prin ambiţia structurii şi a poveştii duale pe care o propune. Pe de o parte, avem odiseea unei nave care îi poartă pe ultimii supravieţuitori ai unei omeniri care a atins stelele, dar care şi-a tăiat craca de sub picioare acasă, iar pe de alta, istoria unei civilizaţii arahnide, rezultate dintr-un experiment uman eşuat, menit a răspândi virusul inteligenţei adaptative pe o planetă virgină, dar propice vieţii. Evoluţia mentalităţilor de pe vehiculul spaţial şi avatarurile acestei peregrinări sunt impecabil scrise, însă au predecesori iluştri, precum Anvil of Stars sau Tau Zero, aşa că n-au impactul celeilate componente narative. Pe de altă parte, epopeea umililor păianjeni, care străbat o cronologie grandioasă, de la etape pe care le putem asemui Epocii Preistorice, la unele care trimit la Antichitate sau Evul mediu şi ajungând până la o eră spaţială, m-a captivat de la un cap la altul. Nici nu ştiu ce să laud mai întâi la performanţa scriitoricească a lui Adrian Tchaikovsky: faptul că a dus la puterea a zecea realizarea lui Kafka din Metamorfoza, adică redarea relaţiei spaţiale a unei nevertebrate cu mediul înconjurător, sau faptul că tehnologia, dar şi ideologia societăţii arahnide sunt într-o perpetuă şi organică schimbare? Unde mai pui că aceste două fire narative se ating şi converg într-un mod fără cusur, ca într-un film de Christopher Nolan. Istoria este cea mai frumoasă poveste, se spune. Aici e şi mai şi: povestea creează cea mai frumoasă istorie. Nu pot premări îndeajuns acest roman.

Fahrenheit 451 – e greu să mai vii să spui ceva despre un roman deja legendar. Povestea omului legii (aici pompier) care are o misiune drastică (aici de a arde cărţi) într-o societatea distopică şi care îşi vede loialitatea zguduită, devenind el însuşi un proscris, este o matrice narativă care a fost folosită până la saţietate în cele peste şase decenii care ne despart de apariţia cărţii lui Ray Bradbury. Şi, dincolo de a savura scriitura impecabilă din punct de vedere al preciziei şi superbă din punct de vedere al lirismului, este fascinant, înfricoşător şi aproape amuzant de analizat din ce puncte de vedere i-au ieşit autorului previziunile. Pericolul nuclear pare a se fi îndepărtat, măcar din minţile noastre, a deţine cărţi nu este ilegal, însă le mai citeşte cineva? Şi nu cumva suntem strânşi tot mai mult într-un prizonierat al audio-vizualului? Iar gândirea critică şi nuanţată nu e oare în declin? Aşa cum spune chiar unul dintre personajele romanului, nicio carte nu deţine adevărul absolut. Însă sunt unele care surprind o aşa sugestivă porţiune a lui, încât merită păstrate şi date mai departe ca nişte artefacte nepreţuite. Fahrenheit 451 este una dintre ele.