Eternitatea e numai una

Știam că în Gladiator II nu o să regăsesc tragismul titanic al lui Russell Crowe.

Știam și că în Gladiator II nu o să regăsesc muzica sfâșietoare sau înălțătoare a lui Hans Zimmer.

Mă așteptam însă ca realizatorii acestui al doilea film să aibă înțelepciunea să se distanțeze de primul, dacă să nu taie definitiv cordonul ombilical, atunci să îl subțieze măcar într-atât încât să nu ne oblige la paralele care nu ar fi favorabile prezentei pelicule și doar să identificăm aluzii pe ici, pe colo.

Însă abordarea lor a fost taman pe dos.

Gladiator II se folosește copios de predecesor, până la a-i folosi imagini, însă scenariul pe care îl propune la rându-i nu are gravitate, nu are încărcătură emoțională, nu îți lasă timp să admiri sau să detești pe cineva.

Gladiator a fost ca o tragedie de Eschil, citită în original.

Gladiator II e ca o tragedie de Eschil repovestită pentru uz didactic.

Altminteri, filmul de față are lucruri de oferit.

La o etate mai avansată decât a unui Joe Biden sau Donald Trump, Ridley Scott încă poate pune în scenă niște scene meșteșugite de luptă sau să sugereze spații antice cu decoruri și costume abil exploatate.

E mai puțină migală decât în Napoleon, despre care insist să spun că e un film mai bun decât e îndeobște catalogat, dar e mai mult dinamism.

Având tehnologie și mijloace sporite, regizorul și-a pus și mai abitir imaginația la treabă.

Rinoceri, maimuțe, rechini și cel mai periculos animal din toate, omul, umplu arena și se dedau la practici sanguinare.

Nici distribuția nu e de lepădat.

Soarta lui Paul Mescal era pecetluită de la început în a fi în umbra maiestuoasă a lui Crowe, însă nu doar că are un fizic de invidiat (unde s-au mai văzut pectorali filmați din profil?), ci îi este exploatată acea capacitate de a înmagazina și transmite furie tăcută, așa cum bine îl caracterizează Macrinus alias Denzel Washington la un moment dat.

E aceeași furie ascunsă din marele său rol din Aftersun, aici dublată de posibilitate de a exprima prin smardoială.

S-a vorbit, bineînțeles, de modul cum hoțomana ipostază a lui Denzel Washington fură mințile celorlalte personaje și scenele celorlalți interpreți.

O face, într-adevăr, dar nu ajutat de scenariu, străveziu, așa cum spuneam, ci mai degrabă de imensa capacitate de a broda manifestări pitorești chiar și pe cele mai mărunte gesturi.

Joseph Quinn și Fred Hechinger fac și ei ce pot ca răi ai poveștii, Pedro Pascal e adecvat figurii soldatului obosit de viață, obosit de moarte, iar prezența lui Connie Nielsen era menită să ne conecteze cu trecutul, însă e mult prea lacrimogenă și patetică în exprimări.

Mai mișcat am fost de fugitivele apariții ale lui Derek Jacobi, aproape nonagenarul actor shakespearian, a cărui longevivă carieră i-a cuprins și pe Laurence Olivier, și pe Kenneth Branagh.

Cea mai umană figură a filmului este vindecătorul Ravi (Alexander Karim), care reușește să recreeze în interacțiunile cu Paul Mescal acea minunată prietenie dintre Russel Crowe și Djimon Hounsou din Gladiator cel dintâi.

What we do in life echoes in eternity.

Cu Gladiator, Ridley Scott a intrat în eternitate.

Iar eternitatea e numai una.

Greu de dat Oscarul pentru animație în 2025

După ce am văzut Inside Out 2, eram sigur că știu cine o să câștige Oscarul pentru animație în 2025.

Acum, că am văzut și The Wild Robot, mă bucur că nu sunt în pielea votanților de la categoria respectivă, pentru că vor avea o sarcină a naibii de grea în a alege între aceste două producții.

Ambele excelează la capitolul realizare, ambele au idei generoase, tipic hollywodiene, dar redate proaspăt, iar dacă cea de-a doua poveste a emoțiilor impresioneză prin modul cum reușește să țină sus țtacheta ridicată de un predecesor strălucit, aceasta are de partea ei avantajul ineditului.

O roboată (știu că nu au gen, dar așa ni se spune) multifuncțională, proiectată să rezolve problemele andrisanților (nu sunt agramat, e din O scrisoare pierdută), ajunge printr-un accident într-o pădure de zonă temperată și se vede în situația de a se integra ecosistemului, în primul rând prin ipostaza de mamă adoptivă pentru un puișor de gâscă sălbatică.

Urmează o complexă parabolă despre depășirea limitările impuse de condiționare naturală sau programare artificială, despre solidaritate și despre prietenie, chiar sfidând constrângerile unui lanț trofic bine stabilit.

Da, știm, s-au mai făcut, dar o să uitați de toate ce au propovăduit alte filme, tocmai pentru că The Wild Robot este incredibil de bine făcut.

Regizată cu impecabil meșteșug de Chris Sanders, care ne-a oferit și minunatul How to Train Your Dragon, pelicula de față exploatează cu mare efect comic și dinamic proprietățile deux ex machina ale roboatei protagoniste, dar și particularitățile zoologice ale bogatei faune care populează pădurea cu pricina.

Parcă ai privi România sălbatică, varianta de animație.

Orice producție de acest gen are nevoie de voci actoricești adecvate, iar the Wild Robot le are, ba chiar ne rezervă câteva suprize în privința asta.

Lupita Nyong’o are o subtilă transformare vocală, de la timbrul impersonal al unei alte Siri la o ființă duioasă și independentă, deși cred că au lucrat-o și din computer, mai ales la începutul filmului.

Remarcabil de expresiv este Pedro Pascal ca vulpoiul Fink, cu toate că personajul său, prin manifestări și înfățișare, aduce nepermis de mult cu omologul anterior din Zootopia.

Ving Rhames, Bill Nighy sau Catherine O’Hara contribuie la deliciul declamativ al filmului.

Stephanie Tsu, insidios de odioasă în Everything Everywhere All at Once, face același lucru aici, dar doar prin modulații de intonație.

Cât despre Mark Hamill, da, Luke Skywalker însuși, Forța e puternică în el. Vedeți voi ce și cum.

Între tehnologie și natura s-a căscat un hău în care suntem atrași noi, oamenii.

The Wild Robot ne arată că nu e nevoie să fie așa.