Credință în suspans

E șmecher Rian Johnson.

Când s-a apucat să transpunsă în cheie modernă mistere semnate de Agatha Christie, credeam că e pură pasiune pentru un fel de narațiune care n-o să moară niciodată.

Însă regizorul-scenarist se folosește de atracția pe care un astfel de film ne-o stârnește fără greș, pentru a strecura comentarii despre ce i se pare în neregulă în societate în acel moment.

În Knives Out era neîncrederea patologică în imigranți.

În Glass Onion era ipocrizia și caracterul nasol al marilor moguli din tehnologie.

Acum, în Wake Up Dead Man, este radicalizarea religioasă, foarte pregnantă în SUA, dar nu numai, însoțită de un discurs teologic care incită la ură, nu la comuniune.

Însumate, toate aceste mesaje de subtext îl plasează pe Johnson spre stânga spectrului ideologic, fapt care le place unor, le displace altora, dar nici unii, nici alții, nu-i pot nega meritul de a le integra perfect unor povești pline de suspans și de personaje memorabile.

Un preot (Josh O’Connor) exilat de propriile apucături impulsive într-o parohie mai mică, descoperă că noul său șef de-acolo (Josh Brolin) e onanist declarat, tiran fără jenă și asupritor al unui grup restrâns de enoriași, care îi suferă sudalmele fără crâcnească.

Când respectivul profet care scuipă smoală și pucioasă oratorică este asasinat, bănuielile cad pe noul venit, care încerca să impună un dram de decență, iar asta îl aduce în scenă pe Benoit Blanc al lui Daniel Craig.

Deja acest personaj al său nu mai e noutate și probabil pentru a combate această uzură imagologică, e conturat și mai filfizon ca înainte, apropiindu-se astfel de un Hercule Poirot, dar e limpede că lui Craig îi place rolul acesta mai mult decât să se strofoace drept 007.

Pentru că detectivul nu ne mai ia ochii așa mult, avem ocazia să fim impresionați de Josh O’Connor, care, spre deosebire de omoloagele Ana de Armas și Janelle Monae din peliculele precedente, devine veritabil protagonist al acțiunii, nu doar pion al ei. Lejeritatea cu care exprimă o gamă foarte largă de reacții emoționale îl recomandă pentru partituri și mai mari pentru viitor.

Ca în orice producție din seria Knives Out, distribuția este de marcă și face o treabă excelentă.

Jeremy Renner, Jeffrey Wright, Thomas Haden Church sau Cailey Spaney sunt la post, Mila Kunis adoptă o ipostază atipică pentru nurii ei, cea de polițistă dintr-o bucată, iar Glenn Close e, așa cum o știm, o actriță pur și simplu mare.

Nu vă ascund că Wake up Dead Man are o coerență a suspansului nițel inferioară chiar și lui Glass Onion, de aceea nu cred că Rian Johnson va reuși să marcheze un hattrick și să înhațe o nominalizare la Oscar și pentru acest scenariu.

Dar nu contează, îi aștept următorul film ca un investigator care adulmecă după un nou caz.

Micile celule cenușii au casă nouă

Cu Knives Out, Rian Johnson a făcut multiple servicii omenirii.

A dovedit că formula de mister a Agathei Christie – crimuță + suspecți multipli + detectiv pitoresc – încă funcționează foarte bine.

A infuzat toate cele de mai sus cu preocupări contemporane.

I-a dat o viața nouă lui Daniel Craig după era James Bond.

În Glass Onion: A Knives Out Mystery, face același lucru, dar aduce la zi problematica satirică și beneficiază de resurse pentru jucării mai mari și mai de soi.

Un miliardar în care e lesne de identificat pe alde Jeff Bezon/Elon Musk/Sergey Brin/Larry Page își cheamă niște prieteni și colaboratori pe o insulă grecească și îi avertizează că urmează să fie ucis. Printre noii sosiți se găsește, însă, și ipostaza american sudista a lui Hercule Poirot, mai precis inegalabilul Benoit Blanc, care va desluși toată ițele macabre ale celor ce se vor întâmpla.

Structura narativă este esențialmente aceeași, nu vă zic mai mult, din același principiu călăuzitor al devoratorului de suspans. Pot să vă spun, însă, că, o durata de peste două ore, filmul curge cu limpezimea mărilor Eladei și te ține într-o priză lejeră, exact așa cum și-ar dori Lady Agatha însăși.

După succesul anterior, regizorul-scenarist își permite acum mai multe: mai multe săgeți socio-economice, mai multe decoruri, mai multe scene de bubuială.

Distribuția de calitate rămâne constantă, iar prestația ei, așijderea. Edward Norton poate fi bonom sau odios, după cum o cere situația, Dave Bautista e la fel de mare, dar dovedește că, printre mușchi, are strecurate și câteva grame bune de expresivitate, iar Kate Hudson e într-o superbă revenire de formă.

Făptașa cea mai de soi din punct de vedere al interpretării este, totuși, Janelle Monae, din motive pe care același principiu mai sus enunțat mă împiedică să vi le zic. Dar stați cu ochii pe ea.

Cât despre Daniel Craig, dacă în Knives Out era revelația peliculei, aici e liderul ei absolut. Benoit Blanc nu mai e doar o figura excentrică, remarcată într-o galerie de alte personaje, ci veritabilul motor al desfășurării intrigii detectivistice. Cu manierisme, deșteptăciune și orgoliu de Hercule Poirot, actorul pare să fi găsit filonul care să îl țină până la pensie, ca pe David Suchet.

Nu m-ar deranja să îmbătrânesc la rându-mi urmărindu-l.

Știu că micile celule cenușii mi-ar fi astfel puse la lucru.

Iar asta previne multe belele.

Pretendenţi la Oscar în 2020 – Knives Out

Dintre toate categoriile de la un sezon de Oscar, cea a scenariului original merită explorată în detaliu, pentru că acolo se pot descoperi veritabile giuvaieruri de inteligenţă, umor sau profunzime, uneori atât de bine realizate, că lasa în umbră producţiile mai galonate.

Aşa am avut parte de tulburătoarea metamorfoză a lui Ethan Hawke în First Reformed sau idila aparent absurdă a lui Ryan Gosling cu o păpuşă în Lars and the Real Girl.

Anul acesta revelaţia a venit de la Knives Out, o poveste construită după toate canoanele cinematografiei de suspans, pe care reuşeşte însă şi să le ia în răspăr. O abordare similară cu a scenariului rival din Once Upon a Time …in Hollywood, însă fără pedanteria pe care Tarantino pur şi simplu nu poate să şi-o reprime uneori.

Făptaşul acestui divertisment criminalicesco-investigativ este Rian Johnson, condeier şi dirijor, care poate să îşi dea frâu liber acelor apucături metatextual-ironice pe care le-am simţit şi în Star Wars: Episode VIII – The Last Jedi şi care i-au supărat pe mulţi fani habotnici, probabil odraslele celor care mai demult voiau să îl vadă pe Jar Jar Binks tras în ţeapă. Ce oameni!

Un scriitor faimos de literatură poliţistă este găsit mort în conacul său, după o petrecere cu toţi membrii familiei, iar ancheta ce încearcă să desluşească iţele unei sinucideri prea dubioase să fie luată în serios beneficiază de aportul unui detectiv cu voce guturală şi manierisme apăsate şi se concentrează pe infirmiera victimei, o imigrantă care vomită când trebuie să mintă.

Am un principiu şi nu mă abat cu niciun chip de la el: dacă desfăşurarea acţiunii şi răsturnările de situaţie sunt esenţiale pentru plăcerea pricinuită privitorului, mă feresc a le mai pomeni.

Vă spun doar că de-acolo, din Raiul scriitorilor care au servit nobila cauză a fezandării materiei cenuşii a omenirii, Agatha Christie ar fi încântată.

Dacă echilibristica din jurul tramei narative nu vă convinge, poate o face distribuţia: Christopher Plummer (l-am pus primul în semn de respect), Ana de Armas (un fel de Scarlett Johansson în devenire), Daniel Craig, Jamie Lee Curtis, Don Johnson, Toni Collette, Chris Evans, Michael Shannon.

Nume mari, care se înfig cu poftă în scenariul lugubru şi hilar al lui Rian Johnson, fără a se sinchisi de lipsa de glorie pe care o au de întruchipat.

Asta se vede cel mai bine la Daniel Craig, care aici face actorie cât în toate ipostazele de dabăl-ou-sevăn la un loc, sau la arătosul Chris Evans, care e mai interesant ca bamboogiu de bani gata, decât ca eroicul Captain America.

Dacă aveţi atenţie distributivă, Rian Johnson ne mai serveşte pe parcursul filmului şi tot felul de glumiţe deştepte şi iconoclaste, cum ar fi cea despre romanul lui Thomas Pynchon sau aranjamentul de cuţite din camera unde au loc depoziţiile suspecţilor, care par astfel a fi aşezaţi pe tronul din urzeala atât de cunoscută.

Şi, surpriză, aspectul politico-stângist, ingredient vital pentru Oscaruri, e prezent şi aici, dar reuşeşte performanţa de a nu fi supărător.

Cum? Nu vă spun, chestiune de principiu.

Oricum, cine ştie să facă un film care e şi serios, şi neserios în acelaşi timp are credit deschis la mine oricând.

Rian Johnson, hai cu recidiva!

Once Upon a Time in… Hollywood

Joker

The Irishman

Parasite

Marriage Story

The Two Popes

Bombshell

Ford v Ferrari

Jojo Rabbit

1917

Klaus

Little Women

Cand te uiti la Star Wars, vezi PSD-ul

O sa-mi spuneti ca am politica in sange mai ceva ca midiclorienele, ca orice roman neaos, insa imi pare rau, dar chiar nu am putut sa nu remarc niste similitudini intre noua serie Star Wars si activitatea PSD-ului.

Initial, partidul de guvernamant a incercat sa schimbe legile justitiei si alte cate si mai cate in mod brutal, golanesc si lipsit de inspiratie. Exact modul cum realizatorii lui Star Wars: The Force Awakens au copiat cu nesimtire trama narativa din vechiul Star Wars: A New Hope.

Confruntati cu miscarea #rezist (Rebeliunea, in termeni galactici), cei din PSD au inceput sa ciupeasca legile justitiei in mod mai insidios (Darth Sidious!), ba o schimbare colo, ba o abrogare dincolo.

Star Wars: The Last Jedi procedeaza aidoma: fura cate un pic din diverse pelicule, cum ar fi o privire umeda din Shrek 2, o goana in gura unui laser ca in Independence Day, o oglinda din Harry Potter, un asalt final ca in The Matrix Revolutions si chiar un Siege Tank din Starcraft! De fapt, una din placerile vizionarii acestui film (pentru ca nu e atat de solicitant din punct de vedere intelectual, incat sa nu puteti realiza mai multe operatiuni cognitive in acelasi timp) este sa adunati aceste furtisaguri, asa cum se pot colectiona imbecilitatile unui Liviu Pop sau Petre Daea.

Nu, nu si nu

Mai sunt si niste pastise ale unor momente din clasicele Star Wars, mai putin subtile si placute, exact ca moacele lui Nicolicea si Iordache.

Paralele nu se opresc aici: gruparea malefica din film sufera ca si PSD-ul de faptul ca are lideri din ce in ce mai nasoli, Adam Driver in rolul framantatului Kylo Ren ramanand o alegere neinspirata, in timp ce, de partea cealalta, Daisy Ridley ca Rey, fatuca in care se desteapta Forta, este la fel de charismatica precum Dacian Ciolos.

Cum ar zice maestrul Cristoiu: Cine i-a dat lui Rey sabie laser?

Nu putem ocoli, desigur, chestiunea celor doi actori veterani: Carrie Fisher isi rosteste replicile cu o vadita dificultate si nu inteleg cum de n-a vazut nimeni ca are probleme de respiratie, de parca Florian DOREL Bodog ar fi fost sanitarul de serviciu pe platourile de filmare; de cealalta parte, Mark Hamill beneficiaza de cea mai consistenta partitura, care chiar ii da ocazia sa interpreteze ceva, sa contureze un suflet muncit de povara trecutului si de indecizia prezentului.

Exista un aspect in privinta caruia Star Wars: The Last Jedi si PSD-ul se deosebesc izbitor: umorul. Dincolo de momentele in care se cauta mortis amuzarea spectatorului, filmul are un aer bascalios, ireverentios chiar, la adresa propriului mit. Exista cateva scene solemne, al caror patetism este spulberat de cate o replica aparent stupida, dar de fapt izvorata din excelentul bun simt al scenaristului-regizor Rian Johnson, care stie ca vremea idolilor si a dihotomiei absolute bine-rau a disparut si ca traim intr-o lume cu o ampla zona gri.

Si ca relatiile se nasc online.

Primiti colindul?

Nu lipseste nici faimoasa corectitudine politica marca Star Wars, pe care am vazut atat de frumos pusa in practica in Rogue One, dar aici pare a fi un pic luata in raspar: un negru, un hispanic (fascinant ca intotdeauna, Benicio Del Toro) si o asiatica se chinuie sa fure ceva. O fi pentru o cauza buna, insa tot e suficient sa-i dea apa la moara lui Trump.

Liviu Dragnea dupa zeci de ani puscarie pentru Belina si altele

In rest, numai de bine: rasturnari de situatie, dintre care una-doua chiar de efect, nave si explozii, animalute simpatice si acelasi adorabil robotel BB-8 care si-a castigat deja locul de onoare langa duetul legendar R2-D2 & C-3PO.

Asadar, va indemn sa mergeti la Star Wars: The Last Jedi ca la protest, adica inarmati cu umor si in compania a cat mai multi prieteni, iar eu, cum, necum, privesc cu incredere si simpatie spre viitorul film din acest univers, sperand ca, pana atunci, Lordul Sith Dragnea si Jabba the Hutt-ul Tudose sa fie scosi cu Forta din viata noastra.

Robotelul ala rotund la cap, cu ochisorul ala al lui