A nins cu muzică peste Craiova

Schimbările climatice sunt vizibile în fel și chip, inclusiv la Craiova, însă, dacă nu am avut parte de fulgi de nea dintr-aceia reali și fractalici, a nins peste noi cu muzică.

Acest fenomen sonoro-meteorologic s-a intitulat Festivalul Internațional Craiova Muzicală și a constat în mai multe episoade de precipitații armonioase abundente.

Primul dintre acestea ne-a condus, paradoxal, în zonele aride și pitorești ale Orientului, prin intermediul unui program izvorât din pasiunea dirijorului Vladimir Lungu, ușor transmisibilă și nouă, spectatorilor.

Marșul turc de Ludwig van Beethoven, Uvertura operei ”Abu Hassan” de Carl Maria von Weber, Rapsodia ”Marea Neagră” de Bujor Hoinic sau Suita de balet ”Belkis, Regina di Saba” de Ottorino Respighi ne-au purtat pe dune, prin bazare și prin grădini cu havuzuri, toate filtrate de estetica muzicii clasice, care e o alma mater, care primește în sânu-i instrumente precum tâlvul, un fel de cimpoi, sau kemence, un instrument tradițional din acel continuum cultural geografic și cultural care este Levantul.

Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră, op. 56 al aceluiași înnourat lui Beethoven a avut în prim-plan trei artiști tineri, Petre Abraham Smeu la vioară, Jan Sekaci la violoncel și Izabela Voropciuc la pian, iar asta mi s-a părut o ideea foarte inspirată, pentru că această compoziție adună acele zbateri cu care se confruntă fiecare dintre noi la ieșirea din copilărie și la contactul cu gloria și oroarea existenței.

Ați simțit vreodată cum se lipește un fulg de zăpadă de piele, mai ales în zone nu des expuse, precum gâtul sau spatele?

Inițial e o senzație aproape șocantă, dar apoi înveți să o apreciezi, să înțelegi ce minunată lucrare e natura, atât cea din exterior, cât și cea proprie.

O senzație similară am încercat la următorul episod din Festivalul Craiova Muzicală la care am ajuns – spectacolul Cealaltă voce.

Compoziții la pian de Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Maurice Ravel, Adela Dumitrescu sau Cătălin Crețu au alternat cu lectura unor scrisori de curând scoase din arhiva CNSAS și aparținând unor virtuozi români ai acestui nobil instrument, Dinu Lipatti, Mândru Katz sau Radu Lupu.

O idee care a redus factorul divertisment, dar l-a potențat masiv pe cel emoțional, mai ales că aceste epistole erau adresate părinților artiștilor, iar vocea pe care au căpătat-o a fost a unui Marius Manole mai expresiv ca niciodată în tristețe și melancolie.

Prin aceste scrisori, am pătruns în cotloanele și chinurile condiției de artist, uneori la antipozi față de arta însăși.

Poate de aceea am simțit și am apreciat în mod deosebit deferența pe care Mihai Ritivoiu și Marius Manole o arătau față de momentele celuilalt.

Nu mai erau colegi de scenă, ci părți ale unui întreg.

Over snow by winter sown spune Gandalf în The Lord of the Rings, unul dintre multele momente de grație revărsate asupra noastră în cadrul spectacolului Muzică din filme și jocuri video al lui Ivano Guagnelli (dirijor) și Riccardo La Chioma (proiecții și efecte vizuale), deja o tradiție a toamnei târzii, pe care mă forțez să o urmez neabătut an de an de când a debutat.

Ediția aceasta a venit cu o grandoare sporită, căci orchestrei Filarmonici ”Oltenia” i s-a alăturat și Corala Academică (avându-l drept maestru din umbră pe Pavel Șopov).

Așa s-au putut desfășura în toată splendoarea compilații din trilogia de legendă a lui Peter Jackson, din Pirates of the Carribean, având echivalente pe măsură din universul jocurilor video, precum Civilization, Baldur’s Gate 3 sau Skyrim.

Foarte simpatic a fost aranjamentul din Minecraft, acest fenomen cultural pe care l-am văzut luând amploare sub ochii mei și cuprinzând generații succesive de copii cu care am lucrat.

De fapt, murmurele de încântare ale celor mici din toată sala la apariția acelor forme pătrățoase recognoscibile instantaneu au constituit al doilea cel mai frumos moment al acelei seri.

Vă întrebați care ar putea fi cel dintâi?

Acesta nu putea fi decât Duel of the Fates, compoziția epopeică a lui John Williams din Star Wars: Episode I: The Phantom Menace, preferatul meu din toate producțiile cinematografice care stau sub acest titlu de patrimoniu universal.

Din cauza reacțiilor exagerat de negative de la acel moment la adresa acestui film (fanii nu știau că urmează Episoadele VII-IX), nu i s-a acordat aceeași importanță ca bucăților care declanșează reacții pavloviene mapamondului întreg.

Dar timpul a repus-o pe piedestalul care i se cuvine, căci are un dramatism în crescendo și un aer de profeție a marilor încercări care vor vine care te copleșesc și te poartă fără greș în acel basm intergalactic care este Star Wars.

Exact ce s-a întâmplat în sala Filarmonicii din Craiova, sub bagheta Jedi a lui Ivano Guagnelli.

A urmat un front atmosferic de voie bună românească, prilejuită de descinderea în Bănie a doi moldoveni de ambele părți ale Prutului.

Ștefan Diaconu, din Rădăuți, expert în flaut, dar nu numai (vezi încântarea mea de mai jos), și Radu Rățoi, din Chișinău, acordeonist, dar și percuționist cu acest instrument, formează MoldoDuo și, împreună cu câțiva muzicieni ai Filarmonicii din Craiova, ne-au purtat într-un Ocol al Pământului în 30 de Minute, adică prima audiție de pe teritoriul țării noastre a compoziției lui Paul Pintilie, Turistul muzical.

Am fost azvârliți în iureșul exuberanței latino-americane, am străbătut deșertul în legănatul molcom al unei cămile și am tras o bătută irlandeză de pub.

La un moment dat în timpul acestei bucăți muzicale, Ștefan Diaconu ne-a acordat privilegiul deosebit de a asculta un strop de duduk, instrumentul armean făcut celebru de marele Djivan Gasparyan pe coloană sonoră din Gladiator și pe care eu îl consider a emite cele mai frumoase (și mai triste) sunete pe care le-a plăsmuit vreodată creativitatea umană.

Spre deosebire de politică, unde tendințele globaliste se opun celor naționaliste, la acest concert globe-trotting-ul a conlucrat cu creațiile neaoșe, căci MoldoDuo ne-a blagoslovit și cu Rapsodia nr. 1 a lui George Enescu, aranjată inedit pentru flaut, acordeon și orchestră de coarde, precum și niște cântece românești ultra-celebre, transpuse în aceeași combinație a celor doi virtuozi.

Ca oltean, sunt mândru de accentul și perfectul meu simplu, dar acum am simțit nevoie să declar ritos:

MoldoDuo, mai poftiți pi la noi!

Ninsoarea muzicală nu a pătruns doar în sala Filarmonicii “Oltenia”, ci și în alt loc de cultură care poate găzdui muzică – Muzeul de Artă din Craiova.

Holul și sălile sale somptuoase au fost martorele unui proiect superb din trecut – Europa Season – care mi s-a imprimat atât de puternic în memoria afectivă, încât n-am pierdut această ocazie de a retrăi un crâmpei din trecut.

Protagoniști au fost acum Ion-Ștefan Dimitriu la Pian și Ștefan Cazacu la violoncel, iar programul pe care ni l-au așternut către suflet via urechi a fost la fel de bogat decorat precum Palatul ”Jean Mihail.

Am avut Sonata op. 102 a lui Ludwig van Beethoven, despre care se zice că ar fi cea mai blândă a sa, dar care tot a emanat o energie viforoasă.

Am avut Elegia lui Gabriel Faure, o sublimă invitație la a lăsa piciorul de pe accelerație existenței și a ne contopi cu liniștea.

Am avut și Requirebros a lui Gaspar Cassado, din care a răzbătut flamencoul și patimile sale.

Cred că nu o să se supere distinsul pianist pe mine când o să spun că, întrucâtva, violoncelul a fost în prim-planul acestui recital, și nu doar în plan fizic.

Mânuind instrumentul cu aceeași voluptate cu care a fotografiat-o Man Ray pe Kiki din Montparnasse (vezi mai jos), Ștefan Cazacu ne-a etalat toată panoplia uimitoare a combinațiilor și virajelor sonore pe care un violoncel le poate produce.

Materialele didactico-artistice cel mai elocvent în această privință au fost Le Grand Tango al lui Astor Piazzolla și Poloneza de concert a lui David Popper.

Parcă niciodată proverbul Așchia nu sare departe de trunchi n-a avut o ilustrare mai frumoasă.

În final, mă alătur lui Ivano Guagnelli, atât în gest, cât și în mesaj:

Mulțumesc, Filarmonica ”Oltenia” Craiova pentru încă o aventură muzicală de poveste!

Muzica reabilitează și demonii

Există câteva tradiții bine statornicite la Filarmonica ”Oltenia” Craiova: Craiova Jazz Festival, Festivalul ”Craiova muzicală” și, de câțiva ani, concertul de muzică din filme și jocuri, desfășurat în preajma Halloweenului și pus în scenă de dirijorul Ivano Guagnelli și de expertul multimedia Riccardo La Chioma.

Ca participant fidel al acestei din urmă manifestații artistice, e aproape un joc (tautologia este deliberată) pentru mine să descopăr noile bucăți muzicale din program și să-mi compar impresiile de moment asupra unei piese cu cele anterioare din cadrul aceluiași tip de spectacol.

Dintre vechile cunoștințe, foarte apăsat m-au marcat coloana sonoră din Batman Returns al lui Tim Burton, cel mai bun film pre-Nolan despre justițiarul întunecat sau cea din Elden Ring, joc epopeic, care poate fi un fel de Iliada sau Cântecul Nibelungilor pentru generațiile lumii digitalizate.

N-am mai exclamat a surpriză (deși restului sălii i-au fost smulse astfel de reacții) când violoncelista Filarmonicii din Craiova, Rucsandra Halițchi, a apărut iar ca Wednesday, însă am avut acum ocazia să pătrund în detaliile muzicii care a însoțit acest serial, mult mai subtile decât îmi păruse cu un an în urmă.

The Nightmare Before Christmas îmi plăcuse oricum enorm și înainte, dar acum a beneficiat de o desăvârșită tranziție de la fragmentul de pian solo din proiecție la cel real de pe scenă.

Familiaritatea cu unele aspecte ale programului nu a presupus lipsă de revelații.

Dimpotrivă.

Am fost captivat de înșelătoarea liniște a coloanei sonore a serialului de animație Death Note, care e oricum, numai pașnic nu.

Ca să nu mai spun că și un joc dezamăgitor, precum Diablo IV, a beneficiat de o parțială reabilitare muzicală.

Dirijorul Ivano Guagnelli merită laude anume pentru modul cum a reușit să transforme coloana sonoră a filmului The Goonies, cu toate trăsăturile ei de muzică de film de anii ’80 (adică și niscaiva sintetizatoare) în ceva care a putut fi redat impecabil de instrumentele clasice ale orchestrei filarmonicii.

Vârful emoțional și artistic, așteptat, de altfel, a fost pentru mine Grim Fandango.

Un joc senzațional, o capodoperă de umor, fantezie și inteligență, în care îl urmărim pe Manny Calavera mântuindu-se prin dragoste (nu zic mai multe, poate îi conving și pe cei mai tineri să îl încerce), totul pe o muzică excepțională.

Pe care mi-a fost dat să o ascult pe viu.

Ce privilegiu!

Ce bucurie!

Încă mai trag nădejde că Ivano Guagnelli o să-mi ofere vreodată și Adagio pentru coarde de Samuel Barber, care însoțește un moment astral din grandiosul Homeworld.

Dar las’ că-i bine și așa.

Așa că, dacă vă dau târcoale stafiile trecutului și spectrul viitorului, știți pe cine să chemați:

GHOSTBUSTERS!

Pentru o programare de dezfantomizare, sunați la Filarmonica ”Oltenia” Craiova și cereți cu Ivano Guagnelli.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

No Trick and a lot of Treat

Eu cu Halloweenul nu am prea avut tangență până acum.

Nu din vreun spirit tradiționalist pătimaș, ci pur și simplu că nu m-a atins febra deghizării în așa hal, încât să vrea să devin moroi sau fantomă, chiar și vremelnic.

Dar anul acesta l-am celebrat la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova în cel mai frumos mod cu putință, asistând la încă un concert din seria celor inspirate de filme și jocuri.

Și când spun ”celebrat”, văr rog să luați cuvântul ca atare, pentru că, atât în publicul care a umplut sala până la refuz, cât și printre membrii orchestrei, erau persoane care au venit cu tot felul de machiaje sau costumații tematice, mai mult sau mai puțin fistichii.

De pildă, băiețelul de lângă mine era îmbrăcat în robă de Hogwarts, culorile Casei Griffyndor, și avea în mână o baghetă de vrăjitor (cu esență de unicorn sau pană de Phoenix, după câte se arăta), cu care imita mișcările dirijorului la bucățile muzicale care îi plăceau mai mult.

Strict din punct de vedere artistic, declar fără înconjur că acest al treilea spectacol organizat de Ivano Guagnelli (partea muzicală) și Riccardo La Chioma (partea vizuală) a fost cel mai bun.

A ajutat și că a avut o tematică unitară, pentru că tot ce am ascultat și văzut a gravitat în jurul grotescului stilat, a lugubrului simpatic și a monstruosului jucăuș.

Spicuiesc câteva momente care m-au încântat peste poate, cu mențiunea că mi-au plăcut toate, astfel că timpul s-a scurs de parcă am fi fost în Neverland.

Tobele de la Overlord au fost senzaționale și au redat exact acea hiperbolă emoțională care caracterizează un anime.

O secvență la fel de intensă din punct de vedere muzical a fost și la jocul Elden Ring, ceea ce a potențat momentul liric ulterior, format dintr-un duet de harpă și vioară, care exprima superb trăirile unui războinic care se întreabă dacă toată zbaterea sa are sens.

Mi-a plăcut foarte mult că din filmul Dracula al lui Coppola realizatorii spectacolului au ales să redea latura romantică. Pentru că da, această poveste este construită și în jurul unei iubirii sfărmate de vitregia sorții.

Cu această ocazie, mi-am adus aminte despre ce declara Gary Oldman despre această partitură, în care apare în ipostaze cam ridicole.

Am vrut să joc rolul ăsta, ca să mă pot gândi la soția mea când rostesc replica asta:

I have crossed oceans of time just to be with you.

Superb a fost și colajul dintre imaginile cu scheleții dansatori din legendara animație Disney din 1929 și Dansul Macabru al lui Camille Saint-Saens.

Am fost impresionat de complexitatea coloanei sonore jocului Don’t Starve și am revăzut cu grăitoare nostalgie imagini însoțite de muzică din The Addams Family (ce cuplu formau Raul Julia și Angelica Houston!) sau din Young Frankenstein (apropo, maturii care erați în public, știți cine era orbul de la începutul fragmentului video?).

Dar cred sunt în asentimentul tuturor celor care au avut privilegiul să asiste la acest concert când spun că vârful său a fost momentul când violoncelista noastră Rucsandra Halițchi a apărut drept Wednesday.

Ne-a luat tuturor piuitul.

Nu se mai auzea nici pâs.

Ivano Guagnelli și Riccardo La Chioma, grazie mille!

O mică sugestie de la un fost gamer nostalgic:

Scena când nava-mamă din Homeworld se lansează în spațiu pe sunetele de-a dreptul cosmice ale superbului Adagio pentru corzi de William Barber.

Nu aveți cum să dați greș cu așa ceva.

Nu aveți cum.

Imaginile sunt surprinse de amicul Daniel Botea, care, deși e neverosimil de bătrân, s-a bucurat la fel ca mine, ca un copil adică, de toate minunățiile pe care le-a oferit concertul.

This is the way

Muzica e o cale.

Iar săptămâna trecută, calea a fost deschisă de descinderea în Bănie, la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, a lui Alexandru Tomescu, în cadrul Turneului Wind, Water, Earth.

Mai multe detalii și paralele muzicalo-culinare puteți citi aici.

Apoi, a urmat Concertul cu muzică din filme și jocuri, dirijat de Ivano Guagnelli și aranjat vizual de Riccardo La Chioma, reeditare a spectacolului din 2019 și semn că ne întoarcem la deschiderea și acumularea culturală care se simțeau în Craiova până în ajunul pandemiei.

Dacă acest spectacol a avut același profil artistic, nu înseamnă că a fost o simplă pastișă a celui anterior.

Dimpotrivă, una dintre provocări intelectuale ale concertului a fost să detectez schimbările de preferințe, mentalități și înclinații care au survenit în mentalul colectiv între timp.

De pildă, momentul cel mai așteptat de atunci a fost tema muzicală din A Game of Thrones, iar acum cea din The Mandalorian.

Ajuns aici, nu pot să nu aduc un prinos de apreciere lui Ludwig Goransson. Așa cum serialul cu pricina a reușit să se impună în marea de producții cu care cei de la Disney storc bani din universul Star Wars, și compoziția sa a ajuns să fie asociată canonic cu această lume de basm cosmic, în care până acum domnea ca unic demiurg John Williams, aureolat de creațiile-i la care reacționăm pavlovian.

Tocmai de aceea, am apreciat că aranjamentul din acest concert a îmbinat sonoritatea specifică din The Mandalorian cu câteva acorduri care ne-au transportat imediat a long time ago, in a galaxy far, far away.

Nu mi-a scăpat nici faptul că ansamblul de evenimente și trăiri al ultimilor ani s-a reflectat în alegerea jocurilor transpuse muzical.

Scenarii apocaliptice, precum Fallout, încrâncenări ultra-masculine, precum God of War, un aer de fatalism și tristețe, precum Halo.

Pentru mulți, momentul din Starcraft II a trecut neobservat. Nu și pentru mine, pentru care acest univers înseamnă atât de mult.

N-au lipsit însă momentele duioase, dintre care preferatul meu a fost fragmentul din Howl’s Moving Castle al lui Hayao Miyazaki, un vals seducător, cu vagi aluzii la acel univers al roților mecanice fanteziste, atât de drag acestui veritabil Walt Disney al Japoniei.

Toate aceste bucăți muzicale mi-au relevat de ce performanțe interpretative sunt capabili membri orchestrei filarmonicii din Craiova, când sunt supuși provocării.

Poate cel mai ilustrativ a fost momentul dedicat coloanei sonore a Genshin Impact, una dintre multele creații ludice care îi cufundă pe jucători într-un univers adictiv și care are ceva de cazino. Am fost impresionat de cât de bine a fost redat atmosfera tipic asiatică și acordurile ei țipătoare cu instrumentele clasice ale muzicienilor craioveni.

Poate cea mai inspirată alegere din sintaxa acestui spectacol a fost să se încheie cu un fragment din coloana sonoră a Jurassic Park, asociată cu acele momente inubliabile când protagoniștii se văd față în față cu dinozaurii readuși la viață.

Cu acest sentiment al uimirii am părăsit sala filarmonicii, pentru a afla de la prietenii de acolo că urmează festivalul Craiova Muzicală, care, după cum puteți vedea mai jos, vine cu propria suită de delicii.

Așa că pot să afirm fără înconjur:

This is the way.