Te instalezi și tu frumos, ca omu’, să vezi La sociedad de la nieve, știind că e lăudat, că e nominalizat la Oscar, că e o poveste despre supraviețuire și solidaritate în condiții de vitregie maximă.
Și așa și e, dar cum decurge și cum te pocnește în față sunt lucruri la care nu te aștepți, chiar și dacă ești documentat în prealabil.
După o scurtă și idilică expozițiune, care ne arată cum se compune colectivul de tineri uruguayeni care se va urca în avionul fatidic, urmează intensa scenă a accidentului, care îi aruncă pe supraviețuitori într-o zonă înzăpezită din Anzi, unde natura e superbă, dar nemiloasă.
Dezastrul aviatic e șocant, dar nu e singular în analele cinematografiei, așa că, dacă ai ceva experiență în domeniu, treci ușor peste senzația pe care ți-o provoacă.
Dar acesta nu este decât primul sfert de oră.
Supliciul de-abia începe.
Cei rămași în viață sunt animați de cele mai bune instincte de cooperare.
Nu există conflicte pe resurse, ci pe idei.
Iar aceste idei se vădesc, pe măsură ce privațiunile se întețesc și nevoile primare își cer drepturile.
Atunci începe partea cea mai neplăcută pentru spectator.
Neplăcută, nu pentru că ar fi explicită, dimpotrivă e doar sugerată, ci pentru că, exfoliind stratul ideatic a ce numim civilizație, te pune mental în aceeași situație, iar concluzia pe care o tragi este că ai proceda la fel.
Este o întoarcere la origini, dar, și aici e meritul scenariului și al actorilor, nu e un regres.
E o radiografie lucidă a ce a făcut ca omenirea să supraviețuiască pe o planetă care nu le-a vrut musai binele.
Realizat cu mult meșteșug de J.A. Bayona (autorul cutremurătorului El Orfanato), chiar la locul real al accidentului, La sociedad de la nieve e însuflețit de o distribuție foarte dedicată.
Deși interpreții se disting individual, mai ales la început, privațiunile (și machiajul aferent, foarte reușit) nivelează trăsăturile, astfel că, în marea albă a omătului andin, palpită firav de viață un grup de încăpățânați.
Da, la final, n-am avut încotro și m-am raliat părerile pe care le auzisem anterior vizionării.
La sociedad de la nieve nu e despre moarte, e despre viață.
Despre scânteia care nu stinge, chiar când suflă asupră-i stihii nimicitoare.
E bine că există Oscarurile.
Mai afli despre câte un astfel de film, care te pune față în față cu natura umană primordială, aceea pe care am acoperit-o cu straturi, straturi de constructe psihice și sociale.
Dar care e acolo, n-a dispărut niciodată.
Guardians of the Galaxy Vol. 3
Spider-Man – Across the Spider-Verse
Indiana Jones and the Dial of Destiny