Jos laba de pe cultură!

By Iulian in Teatru 0 Comment

Știam că Ivanov al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova e cu labă.

Dar nu știam că e o lăbăreală ca întreg.

Piesa nu e cea mai rafinată dintre cele scrise de Cehov, dar e un foarte util studiu asupra depresiei, care există independent de condițiile exterioare.

E un adevăr crud, dar, dacă ai avut de-a face cu o persoană atinsă de această maladie, poate fi un catharsis foarte didactic.

În schimb, ce ne servește aici Eugen Jebeleanu este un deconstructivism pedant, prin care regizorul încearcă să ne arate că e mai deștept și că știe mai multă carte și teatru ca noi.

Mizanscena este multidimensională, ecran sus, masă de machiaj în dreapta (revin asupra acestui aspect mintenaș), rulotă în stânga, de nu mai știi unde să te uiți și, curând, nici nu îți mai pasă.

La mine lucrurile s-au tranșat rapid, încă de la primele minute, când protagonistul își proclamă depresia, iar în partea celalată a scenei un alt personaj se așază pe WC.

Spectacolul e împănat cu citate și cu muzică de fundal dată uneori în dușmănie față de replicile actorilor.

Bruma de emoție care se stârnește în unele dialoguri (căci, spre cinstea lui, Eugen Jebeleanu își pune interpreții chiar să vorbească, spre deosebire de confratele Radu Afrim) e torpilată de reacții exagerate sau miștocărești.

Iar actorii înșiși își vântură rolurile anterioare sau propriile probleme. Bă, eu nu am dat bani (da, Cătălin Vieru, așa am procedat, deși doi colegi de-ai tăi de parte administrativă mi-au oferit invitații) ca să văd pe voi, ci pe ăia pe care se presupune că ar trebui să îi întruchipați.

De-asta, ideea de a vă striga unii pe alții cu numele real și spartul ăla al celui de-al patrulea zid (deja un clișeu al teatrului superficial) mi s-au părut de prost gust.

Inclusiv Vlad Udrescu e atins de morbul ăsta. Reflecție a superbului său Hamlet, Ivanov dă un pumn în oglinda creației anterioare strălucite, rezultând un sumă de cioburi.

Iar faimoasa scenă când o freacă vârtos e emblematică. De fapt, o freacă degeaba toată piesa, pentru că, repet, și nouă ni se rupe de el.

Ce mai rămâne din acest Ivanov?

Niște poze vermeeriene în partea din stânga a scenei (Costinela Ungureanu și Ramona Drăgulescu au două astfel de momente).

Am înțeles că Eugen Jebeleanu a devenit colaborator permanent al Teatrului din Craiova. Mai bine îl retrogradează la funcția de scenograf și îl dau pe mâna unui regizor cu respect pentru spectatori. Un Mircea Cornișteanu, bunăoară.

Mai presus de orice e chinul tantalic că s-a investit și irosit mult talent actoricesc. Ilustrativ e un schimb scurt de replici de-ăla filmat între Geni Macsim și Marian Politic. Dacă toată piesa ar fi fost așa, i-aș fi dat dreptate amicului Cristi Nedelcu.

Spunea Cristi că Ivanov e o piesă-eveniment.

Da, e o piesă, deoarece e într-un teatru, pe o scenă.

Și da, e un eveniment, în sensul că s-a ținut în locul X, la data Y.

Dar piesă-eveniment nu e în niciun caz.

Ba chiar era să fie un eveniment terminat prematur pentru mine.

La un moment dat, în batjocura aia pe care am mai văzut-o în Băgău, ne zice Vlad Udrescu:

Hai, ce mai stați, duceți-vă acasă!

Eram pe punctul să o fac, mă gândeam că poate mai prind ceva din meciul cu Japonia al fetelor noastre din naționala de handbal.

Dar am rămas și bine am făcut, pentru că, spre final, am avut parte de un moment tip Angel Rababoc în Avarul.

Mai precis pe Monica Ardeleanu cântând o lăutărească, de i-aș fi băgat și eu bani în decolteu, să înnebunesc, dacă vă mint!

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Șase fete dezghețate și Hamlet

By Iulian in Teatru 0 Comment

Cu fetele cele dezghețate și istețe fusesem deja de câteva ori la teatru, așa că am hotărât să le ridic nivelul de provocare, ducându-le la Hamletul pus în scenă de Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Pentru vârstă lor pare o piesă grea, însă le mai facilitasem contactul cu Shakespeare și cu alt prilej. În plus, piesa imaginată de Declan Donnellan și Nick Ormerod este suplă, e curățată de piese și linii narative secundare, și, fiind foarte bine jucată, este o experiență intensă și dinamică.

O intensitate care se vădește și mai mult când o vezi de la firul ierbii, pardon, planșeului, așa cum a făcut-o grupul nostru.

În continuare, aveți părerile lor ulterioare despre diverse aspecte ale piesei, cu mențiunea că l-am ocolit pe Hamlet însuși în anumite privințe, tocmai pentru ca ele să reactiveze mental și receptarea celorlalte personaje, nu doar pe cel al titanicului Vlad Udrescu.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut duelul dintre Laertes și Hamlet, când, la final, au murit toți.

Când a murit unchiul lui Hamlet, pentru că o merita.

Mi-a plăcut faptul cum Hamlet își schimbă părerile și cum ajunge să facă lucruri trăznite.

Mi-a plăcut când Hamlet vorbea cu tatăl său în imaginația sa.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă faptul că actorii și-au jucat foarte bine rolurile.

Cel mai mult mi-a plăcut că se desfășoară cu personaje, oameni, deoarece este apropiată de realitate (în spatele unei formulări care poate părea naivă se ascunde cea mai mare laudă care se poate aduce acestui spectacol, că are o natură pur umană – n.m.).

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut partea când Ofelia cânta despre tatăl ei decedat.

Când au murit multe persoane unde nu era necesar.

Mi-a plăcut toată piesa.

Nu mi-a plăcut când, la final, s-au bătut cu săbii.

Nu mi-a plăcut partea când Claudius l-a trimis în Anglia, pentru că nu merita.

Ce nu mi-a plăcut la piesă e că s-au folosit expresii greu de înțeles.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) a jucat cel mai bine și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut cum au jucat Claudius și Laertes, expresiile lor potrivindu-se perfect cu întâmplările de pe scenă.

Eu cred că fratele Ofeliei a jucat cel mai bine.

Actorul (de fapt, actrița, mai precis Raluca Păun – n.m.) meu preferat a fost tatăl Ofeliei, care în piesă era amuzant și făcea multe glume.

Consider că tatăl fetei crețe (adică al Ofeliei, deci Polonius al Ralucăi Păun – n.m.), pentru că era amuzant.

Cel mai bine și-a jucat rolul mama lui, pentru că emoțiile și expresiile pe care le arăta păreau foarte realiste.

Cel mai mult mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, deoarece avea expresivitate când juca.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, nu am un motiv pe care să-l pot explica, dar pur și simplu nu prea mi-a plăcut.

Cred că cel mai rău au jucat unchiul lui Hamlet sau Ofelia.

Toți au jucat bine.

După părerea mea, cel mai rău a jucat tatăl vitreg al lui Hamlet.

Consider că toți au jucat foarte bine.

Prietenii lui Hamlet mi-au plăcut cel mai puțin, deoarece nu erau credibili.

Hamlet e nebun sau doar se preface?

Probabil că Hamlet să fie nebun sau mai degrabă deranjat și vătămat din cauza tatălui său mort, dar comportamentul lui în unele scene dă de înțeles că se preface ca să vadă reacțiile celorlalți, acest lucru ducând la exilarea lui din Danemarca.

Eu zic că doar se preface sau că e doar o perioadă specială, deoarece moartea tatălui său l-a traumatizat și nunta mamei lui l-a deranjat.

Hamlet e nebun și își pierde mințile pe parcurs.

Hamlet era nebun, pentru că voia să se răzbune pe unchiul lui din cauza morții tatălui său.

În prima parte a piesei, Hamlet chiar era nebun din cauza morții tatălui său. În ultima parte a piesei, Hamlet doar se preface nebun pentru a vedea ce cred oamenii despre el.

Hamlet e victimă sau agresor?

Hamlet este agresor, pentru că se comportă urât cu Ofelia, dar și victimă. Aceasta poate fi din cauza morții părintelui său, dar nu e îndreptățit să se comporte așa cu așa-zisa lui ”iubită”.

Părerea mea este că e victimă, deoarece unchiul și mama sa l-au trădat, iar tatăl său a fost ucis.

Eu cred că Hamlet este victimă.

Din punctul meu de vedere, Hamlet este victimă, deoarece a fost mințit în legătură cu moartea tatălui său.

Hamlet este și agresor, și victimă, pentru că a făcut rău din cauza faptelor rele pe care le-a pățit.

Hamlet este victimă în prima parte a piesei, iar Claudius agresor, deoarece l-a omorât pe tatăl său. În ultima parte a piesei, victima este Claudius, iar agresorul Hamlet, pentru că îl omoară.

Analizând răspunsurile de mai sus, e limpede că piesa este bine jucată în ansamblul ei; uitați-vă numai la câte personaje diferite sunt amintite la cele preferate.

E de discutat dacă prezența ocazională a Ofeliei (Theodora Bălan) în secțiunile despre ce sau cine nu le-a plăcut este o reacție a unor fete de vârsta lor față de o persoană cu probleme psihice (la Năpasta a fost ceva similar, deși la Toc Toc au vădit îmbucurător de multă compasiune) sau o urmare a faptului că actriței i-a lipsit un ce în a fi cutremurătoare, senzație pe care am avut-o eu însumi acum și pe care am comparat-o cu vizionarea anterioară a piesei.

Cladiu Mihail drept tizul Claudius apare și cu bune, și cu rele, ambele seturi de păreri fiind justificate. Pare a-și fi nuanțat interpretarea, devenind mai duplicitar, așa cum o cere personalitatea unui uzurpator, dar rămâne încă o alegere discutabilă pentru acest rol.

În rest, Raluca Păun se menține ca una dintre preferatele lor, dacă nu chiar GOAT (știu și eu limbaj de tineret, ce credeați?), iar Alex Stoicescu se distinge cu apăsarea luciferică a tuturor scenelor în care apare, în special cele de final.

Cât despre Hamlet, personajul, dar și actorul, nu vă faceți griji, a fost cea mai marcantă prezență a acestei incursiuni teatrale a lor.

Nu doar că au întors întortocheata persoană fictivă pe toate părțile, dar s-au și întâlnit cu Vlad Udrescu în persoană, care, deși ostenit foarte, nu le-a refuzat acel mic dialog care le va pecetlui încă un pas către ceea ce sper că va deveni pasiunea pentru o artă plină de învățăminte – teatrul.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Taifunul Vlad va mătura Craiova, România, mapamondul

By Iulian in Teatru 0 Comment

Deși Hamlet nu este preferata mea, afirm fără înconjur că este cea mai mare dintre piesele lui Shakespeare.

Iar dacă te apuci să o pui în scenă, trebuie să fii bătut în cap, să nu-ți iasă ceva măcar mulțumitor.

Declan Donnellan și Nick Ormerod sunt la polul opus al branșei regizoral-scenografice, adică luminați și mai și vin din patria Bardului, așa că îi înțeleg intențiile cum n-o poate face vreo altă nație.

Așadar, n-aveam emoții că dau iar piept cu vreo Anomalie.

Însă au fost două decizii de distribuție la care mi s-a activat spiritul circumspect: Raluca Păun drept Polonius și Claudiu Mihail drept tizul Claudius.

Dacă în prima privința, rezerva în privința acestei corectitudini politice mi s-a atenuat grație imensului ei talent (nu e o glumă proastă, pur și simplu cu epitete de-asta sunt nevoit să lucrez), cea de-a doua chiar a fost potențată de contraponderea dintre arătosul și mult prea tânărul actor și fantoma regelui Hamlet ăl bătrân, întruchipat de Eugen Titu cu pas cam nesigur și replici un pic tuflite.

Cum să te mai revolți atunci că Gertrude, jucată cu excelentă atitudine dominator-concupiscentă de Ramona Drăgulescu, s-a îndreptat cu repeziciune către prospătură?

De fapt, piesa cam lasă de înțeles că toată schimbarea de coroană e lucrătura ei, că, de, corectitudinea politică.

Iar Claudiu Mihail eșuează în a fi odios sau intrigant, cum aș spune că îi impune rolul.

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.

Un precept shakespearian pe care Donnellan&Ormerod îl au la inimă și pe care îl exploatează aici cu succes, transformând spațiul scenic într-o podium de modă, dovadă peremptorie fiind rochia aia de un roșu Valentino, care îl străbate unduitor.

Numai că nu se face paradă de veșminte dubioase, ci de variate și abisale trăiri omenești, pe care interpreții le redau atât facial și declamativ, cât și motric (marcă înregistrată a ilustrului duet de realizatori).

Și-așa se perindă prin fața noastră peformanțe actoricești de tot felul.

Odraslele lui Polonius sunt la înălțimea părintelui: Alex Stoicescu are o intensitate luciferică (spune la un moment dat ”Îi tai gâtul în biserică!”, de ne-au trecut pe toți fiorii), iar Theodora Bălan dovedește că Shakespeare e tărâmul care-i place, reeditând o prestație excelentă după cea din Richard III.

Angel Rababoc și tirada sa îl trimit până și pe Hamlet în rândul nostru, al spectatorilor cu gura căscată.

Groparii-bufoni Marian Politic și Costinela Ungureanu sunt niște Dorei simpatici foc.

Darko Huruială stoarce expresivitate din puținul pe care îl are de făcut ca Guildenstern, iar Mircea Mogoșeanu are o voce minunat de gravă, de nici nu zici că e ieșit de pe băncile școlii.

Dar toți acești thespieni, șovăielnici sau merituoși, sunt măturați din cale de viitura numită Vlad Udrescu.

Mai rar mi-a fost să văd un Hamlet cu o asemenea energie descătușată, dar niciodată dezordonată.

Îi știam abilitățile, a întrunit aprecierea mea în numeroase piese, până și-ntr-una de Radu Afrim.

Însă aici trece în altă sferă, una a grandorii absolute.

Sunt curios cum a lucrat Declan Donnellan cu el, astfel încât să dezlege zăgazul care separa un foarte bun actor de compoziție de acest prinț al Danemarcei pe care însuși Laurence Olivier l-ar privi cu zâmbet reținut, dar mulțumit.

Uraganele care lovesc diverse țărmuri ale oceanelor Terrei primesc nume, ba de băieți, ba de fete.

Le recomand meteorologilor de serviciu să îl boteze pe următorul cu prenumele acestui interpret al lui Hamlet.

Căci sunt sigur că Taifunul Vlad va mătura meleaguri pe care eșua odinioară chitul care l-a înghițit pe Iona.

Credit foto: Albert Dobrin.

Marginali jucați, marginali o să rămâneți

By Iulian in Teatru 1 Comment

În liceu aveam un amic care era dintr-un sat de lângă Craiova.

Eram complementari.

El cu școala uliței, eu cu alte alea, printre care și teatrul.

După ceva strădanii, am reușit să îl conving să meargă cu mine și s-a nimerit a fi Casa cu țoape de Puși Dinulescu, în regia lui Mircea Cornișteanu (altă perioadă problematică a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova).

În piesa asta, Leni Pințea-Homeag, o mare doamnă a scenei craiovene și naționale, declamă ”Futu-ți gura mă-tii” cu aplomb, dar ce zic eu, chiar cu voluptate.

Futu-ți gura mă-ti-n sus, futu-ți gura mă-ti-n jos, futu-ți gura mă-ti-n dreapta, futu-ți gura mă-ti-n stânga, aici erai, futu-ți gura mă-tii, hai casă, futu-ți gura mă-tii!

La un moment dat, observ cu coada ochiului cum amicul se uită lung la mine:

– Bă, dacă voiam de-astea, am la mine la țară berechet. Ia să te iau cu mine la treierat, să stai cu tractoriștii, să vezi tu cultură!

Și, nu peste mult timp, am fost la treierat.

Când am sosit la zona de parcare a tractoarelor, am făcut cunoștință, printre alții, cu Nea Gică Broască, fost pușcăriaș, și cu Nea Nicu Militaru, de asemenea, fost pușcăriaș.

De cum am ajuns, mi ți-l și aud pe Nea Gică zicându-i lui Nea Nicu:

– Nicule, bagă tu o pornire de-aia pizdoasă de-a ta!

Și pleacă Nea Nicu cu tractorul de pe loc mai ceva ca-n Fast and Furios, lăsându-ne pe toți într-un nor de praf.

V-am spus toate astea din două motive:

Unul este plăcerea povestirii, pe care o invocă și Ioana Bradea referindu-se la Băgău.

Al doilea este să vă arăt că înjurăturile nu reprezintă câtuși de puțin o problemă pentru mine, le-am îmbrățișat de mic, ba chiar m-am format în medii unde funcționau pe post de semne de punctuație.

De-asta Băgău-cartea mi s-a părut savuroasă, mi s-au strepezit dinții de plăcere lecturând fluxul acela faulknerian de măscări și inepții.

Când am auzit că se face Băgău-piesa, am fost foarte încântat, dar și sceptic, din mai multe considerente.

Primo, la cum e scrisă, să o transpui dramaturgic părea inuman de greu.

Secundo, există un decalaj măricel de relevanță între lumea în care a fost apărut și prezent.

Terțo, am auzit-o pe regizoarea Cristina Giurgea zicând în cadrul unui eveniment al Teatrului din Craiova: ”Spectatorul nu știe ce vrea”.

Stimată doamnă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), cred că vă înșelați, dar o să dezvolt subiectul ăsta mai la vale.

Deocamdată, permiteți-mi să vă felicit, ați reușit o performanță extraordinară.

Ați extras din Băgău-cartea material din tustrei liniile monologhistico-narative, adică viața la audiochat, sevrajul Andreii dupe Marius și zbaterile ei existențiale lirice, le-ați organizat teatral, le-ați recompus și a ieșit un spectacol care merge ca uns, chiar dacă nu știe clar unde vrea să ajungă.

Iar meritele Cristinei Giurgea nu se opresc aici, ci merg mai departe, la mobilizarea exemplară a distribuției.

Iulia Colan își asumă rolul principal cu mari ambiții. Poate că pare prea arțăgoasă, sarcastică și versată în relația cu colegele optnouăoptnouăieste, în comparație cu vocea timid-amuzată pe care am ascultat-o în roman. Dar arsenalul interpretativ e turat cu pedala în podea, iar cu cele două personaje masculine semnificative ale piesei (Cătălin Vieru și Claudiu Mihail) stabilește nu una, ci două dintre cele mai de preț active intangibile ale oricărei piese de teatru – relația umană autentică.

Iulia Colan e chitită să-și recapete întâietatea. Îmi place mănușa asta aruncată colegelor de generație, sper să accepte provocarea și să nu îi facă viața ușoară.

Cu toată poziția ei dominantă în spectacol, celelalte fete producătoare de spasme orgasmice cât se poate de false (Alina Mangra, Costinela Ungureanu, Edith Mag, Anca Maria Ilinca) își primesc fiecare norma foarte interesant construită de ambivalență. Pe rând, sunt țațe agresive și cvasi-scârboase, dar și tovarășe pline de compasiune, sunt trompete de vulgaritate, dar și doritoare de afecțiune. Pe scurt, sunt femei, cu tot misterul ce le înconjoară și care ține lumea asta învârtindu-se.

Repartizarea caracterologică ar fi fost superbă prin armonie, dacă n-ar fi existat scena cu bulbucii.

Deși a făcut deliciul publicului, a depășit o limită și a dus personajul, deja cel mai caricaturizat (cu gaguri fizice simpatice, ce-i drept) al piesei, în zona unui memorabil periculos. Îmi tot vine în minte guițatul lui Ned Beatty din Deliverance și cât i-a dăunat după aceea.

Pentru că Băgău-piesa propovăduiește egalitatea dintre sexe, să menționăm că n-ar fi ieșit atât de bine fără bărbați (Ștefan Cepoi, George Albert Costea și Vlad Udrescu) și vocile lor deviante, fie înregistrate, fie redate pe viu.

Dar mai presus de toți și de toate tronează Raluca Păun. Și pentru că spectacolul ăsta se dezbară de inhibiții, o s-o fac și eu, nu înainte de a invoca din nou arta povestirii și de a face un arc peste timp, mergând în trecut, la seara de acum ceva ani, când am luat-o pe mama la spectacolul de închidere a unui Festival Shakespeare.

Se juca Richard III al lui Thomas Ostermeier. În timpul momentului vital de seducție a lui Lady Anne, nărodul de Lars Eidinger s-a despuiat la puța goală (când a chicotit una în public, i-a spus că pe scenă pare mai mică).

Nu i-a mai rămas decât cocoașa artificială. Și dă-i vrăjeală și vrăjeală.

Eu, un pic tensionat, că o aveam pe mama lângă mine. De, fostă profă de română, gusturi conservatoare, știți voi.

După câteva minute, o aud zicând, jumate amuzată, jumate impresionată:

– Măi, așa bine joacă, încât nici nu mai bagi de seamă că e dezbrăcat!

Așa și eu cu Raluca Păun în Băgău.

De remarcat, am remarcat-o pe unde am văzut-o, dar aici, oameni buni, am uitat cu desăvârșire de gabaritul ei.

Doamnă artistă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), talentu-ți este ca o stâncă de care mă apuc, ca să supraviețuiesc chiar și în caz de Potop!

Acum a venit vremea să mă întorc la afirmația Cristinei Giurgea și să îi răspund.

Stimată și performantă regizoare, spectatorul știe ce vrea.

Vrea și dragoste, și ură.

Și înduioșare, și oripilare.

Și îndrăzneală, și cumințenie.

Și comedie, și tragedie.

Băgău îi oferă multe din partea întunecată și câteva raze de lumină.

Dacă ar fi apărut odată cu Băgău-cartea, sau măcar la scurt timp după aceea, poate toate acestea ar fi avut un impact relevator și revoluționar.

Dar acum, după ce repertoriul celor de la Teatrul din Craiova a adunat atât teribilism și nihilism și modernism, s-a dus dracului șandramaua.

Iar spectatorul ăla care știe ce vrea nu mai dă prin ea, pentru că a obosit să nu primească decât ce își doresc alții.

Ca urmare, scena de început, în care Iulia Colan îi invită pe cei ofensați de cuvintele cutare și cutare să părăsească incinta e mai rea decât o impertinență, e o inutilitate.

Și uite-așa ajungem la vorbele amicului alături de care am văzut Băgău, pe care mi le-a spus la scurt timp după terminarea piesei:

– Bă Iulică, tu nu te-ai săturat să vezi aceleași fețe la teatru?

Și tot el mi-a spus următoarele:

– Am fost și printre cei care s-au ocupat de târgul ală de sănătate din foaierul teatrului. Bă, l-am văzut pe actorul X (veteran, din vechea gardă purcăretiană) mergând pe la vreo șapte standuri de-alea de analize. Și n-a avut nimeni habar cine e. Nu l-a recunoscut nimeni!

Eu însumi aș avea câteva exemple similare.

Nu știu ce își doresc actorii sau mai marii Teatrului din Craiova.

Dar știu că spectatorul ăla pe care și l-ar dori (sau ar trebui să și-l dorească) nu mai calcă pe acolo.

Poate doar când vine vreo piesă de-aia scumpă, facilă, dar nu ușurică, și bine jucată, de la București.

P.S. Sau se duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, care, de la o vreme, rupe.

Sursă imagini: Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Who let the dogs out? Who, who, who, who, who?

By Iulian in Teatru 0 Comment

Nu îl agreez pe Radu Afrim.

Nu îl agreez ca om, după cum puteți citi aici.

Nu îl agreez ca artist, după cum puteți citi tot aici.

Așa c-a durat ceva până m-am urnit să văd câine cu om. câine fără om, iar asta după ce o cohortă întreagă de persoane pe care le apreciez și de a căror integritate nu mă îndoiesc, în frunte cu maestrul Emil Boroghină, mi-a spus că este o realizare deosebită.

Știam și că ar consta dintr-o colecție de texte diferite, unite doar prin tematică, așa că am calculat probabilistic că or fi ceva șanse să nu mor de plictiseală sau să nu mă enervez.

Acum că mi-am acordat cele patru ore, bașca pachețelul de rigoare între cele două sesiuni ale piesei, pot spune că da, este mult peste media aia scăzută pe care i-o atribui lui Radu Afrim.

Asta nu înseamnă că nu i-am regăsit aceleași trăsături stilistice care mă fac să țin distanța față de el: nihilismul, stângismul, lirismul ostentativ (vezi titlul, care e scris cu litere mici).

Însă, spre deosebire de alte producții, aici calitatea scriiturii este, cu câteva excepții, ridicată, așa că regizorul a avut spre ce își asmuți actorii.

Scenetele și vignetele cu pricina se învârt în jurul aceleiași cozi, adică relația oamenilor cu câinii, poziționați drept făpturile înțelegătoare și loiale, care îndură angoasele, răutățile, dereglările sau fasoanele stăpânilor.

O să am ceva de zis în privința ideologiei acesteia la final, deocamdată să spunem că rezultatele acestui dialog inter-specii sunt remarcabile din punct de vedere interpretativ.

Am spus dialog?

Mă scuzați, m-au luat buricele degetelor pe dinainte!

Voiam să spun monolog.

Pentru că, dacă e vreun aspect al stilului lui Radu Afrim pe care îl consider de-a dreptul nefast, este că validează faptul că oamenii nu mai vorbesc între ei, că face din asta un titlu de glorie.

Nu!

Ăsta e un flagel în lumea reală, iar dacă ajunge să fie norma în teatru, ce șanse mai avem să îl combatem aievea?

Așa că tot ce veți citi mai jos sunt performanțe individuale, nu rodul acelei magii a interacțiunii, motivul suprem pentru care consider teatrul o formă atât de elevată de educație.

Există două mari paliere ale interpretării în câine cu om. câine fără om: ipostaza canină și cea umană.

În privința celei dintâi, e remarcabil cum colectivul de actori se dezbară de inhibiții și își asumă poziția câinească (știu că vă gândiți la prostii, exact asta era și ideea) cu o dăruire deopotrivă de amuzantă și impresionantă.

Costinela Ungureanu, de pildă. Scorpia revanșardă din Gândește-te la Africa, într-un roman de Agatha Christie capabilă să apese pe trăgaci sau să facă uz de arsenic, aici amușină scena de la un cap la altul sau apără cu ferocitate o ciozvârtă pe care o ține în dinți. Unde mai pui că într-una dintre scenete o cheamă Roxi, ca pe cățeaua fără stăpân pe care a adoptat-o gașca de la bloc a soră-mii odinioară și care a dat să mă muște de câteva ori, când încă nu știa să sunt rudă de sânge cu una dintre protejatele ei.

De partea umană, m-a încântat discursul Iuliei Lazăr. Ca unul care, mai nou, e pus periodic în situația de a glăsui în fața unui auditoriu, i-am sorbit inflexiunile vocii, mimica și gesturile ca pe o lecție neprețuită de retorică.

Campion absolut și interdisciplinar este, însă, George Albert Costea, care face de toate în spectacolul ăsta.

I-am regăsit expresivitatea umoristică din Unde-i revolverul?, agilitatea fizică din Dorian și dicția mlădioasă din seara când ne-a citit din Marchizul de Sade. Îi iese orice are de făcut, de la cele mai ample perorații la cele mai mărunte gesturi, inclusiv sarcina deloc ușoară de a întruchipa un câine bătrân și bolnav.

Prezența lui întregește vârful emoțional al spectacolului, adică secvența Ochiuc, care îi prilejuiește lui Vlad Udrescu o creația verbală remarcabilă, iar Tamarei Popescu una non-verbală pe măsură.

Interesant mi s-a părut și cum rivalii artistici Alex Calangiu și Claudiu Mihail își dispută statutul de mascul alfa al noii generații a Naționalului craiovean în bucata intitulată Hingherul. Lupta rămâne deschisă, așa cum se cuvine.

Exact în ziua când am văzut câine cu om. câine fără om făcea înconjurul României știrea că o femeie a fost sfâșiată de câini pe un teren viran de la marginea Bucureștiului.

Și așa mi-am adus aminte de lecția pe care tatăl lui Pi i-o dă acestuia în romanul sau cartea eponime.

Un animal rămâne un animal.

Orice însușire umană pe care i-o atribuim este rodul imaginației noastre.

Vă îndemn să mergeți la câine cu om. câine fără om a lui Radu Afrim (na, că am ajuns să spun și așa ceva!).

Dar, în timp ce vă bucurați de adevărul emoțiilor produse de artă, fiți cu băgare de seamă la minciuna artei ca întreg.

Credit foto: Albert Dobrin.

Autorul – decalog criptic

By Iulian in Teatru 1 Comment

Am fost la Autorul si, daca vreti sa mergeti si voi, musai sa dati ascultarii urmatoarele precepte:

1. Nu stati pe randurile de jos.

2. Nu stati pe randurile de jos!

3. Daca totusi stati pe randurile de jos, aveti grija sa nu fiti in fata lui Vlad Dragulescu.

4. Amintiti-va de Heath Ledger.

5. Faceti ce-oti sti, dar sa puteti sa-i priviti figura Ioanei Manciu (nu-i cea dintai porunca, dar este cea mai importanta).

6. Amintiti-va de Dostoievski.

7. Daca aveti dantura buna, puteti sa stati langa Vlad Udrescu.

8. Preferabil sa fiti undeva in lateralul lui Claudiu Bleont, ca sa-i puteti vedea profilul (sculptorii si pictorii sa ia aminte).

9. Cand lumina se stinge, repetati mantra asta: Fictiunea nu e realitate. Fictiunea nu e realitate. Fictiunea nu e realitate!.

10. Priviti-i pe ceilalti spectatori.

Cand regia se bate cu actorii

By Iulian in Teatru 1 Comment

iluziiLa Teatrul National din Craiova se lucreaza intens. Spun asta pentru ca piesa pe care tocmai am vazut-o, Iluzii, e clar rodul unor stradanii pasionate din partea tuturor celor implicati in realizarea ei.

Subiectul e ales astfel incat sa raspunda unor cerinte contemporane. N-are frivolitatea excesiva din Dimineata de dupa, insa vizeaza tot relatiile de cuplu, mai precis o proportie de doua perechi, in care mezii si extremii (sau extremele) se combina intr-un mod aiuritor. E clar ca omul care vine acum la teatru vrea sa-i fie gadilate interese mai concrete, nu doar abstractiuni.

Regia este stralucita. Bobi Pricop (si echipa scenografica pe care s-a sprijinit, nu vreau sa ii aloc merite exclusive) lasa deoparte minimalismul foarte inspirat din Profu’ de religie si exploateaza spatiul scenic in fel si chip, il combina cu miscarea si, culmea, cu audio-vizualul. Iluzii nu este un spectacol de teatru stricto senso, ci unul eclectic, osmotic, in care descoperi modalitati nebanuite de transmite mesaje si emotii.

Actorii sunt patru la numar (Ioana Manciu, Romanita Ionescu, Catalin Baicus si Vlad Udrescu) au de lucru pentru a se individualiza in confruntarea cu mizanscena cea inedita. Lupta e grea, iar de la jumatatea piesei incolo, fiecare se va fi evidentiat cu ceva, cu o grimasa, cu o postura, cu o intonatie. Trecut-au vremurile cand aveam binomul actor-rol, acum scenariul este metempsihotic, ele rostesc si replici de barbati, iar ei si replici de femei.

La Teatrul National din Craiova se lucreaza intens.

Si se lucreaza bine.

iluzii2

Sursa imagini: www.tncms.ro.