Au mai muls vaca un pic

Inainte de a ma avanta in a-mi prezenta parerile despre Solo: A Star Wars Story e nevoie sa enunt o distinctie pe care o fac intre doua categorii de fani ai acestui univers.

Pe de o parte ii avem pe dreptcredinciosii Star Wars, pe fanii pravoslavnici, aceia care nu mai inceteaza sa deplanga calea gresita pe care a apucat-o aceasta saga si care vor ei stiu ce.

Pe de alta parte, ii avem pe aceia care cunosc bine personajele si actiunea din toate filmele, dar care n-au vreo viziune anume in minte si vor doar sa fie aruncati intr-o poveste cu aratari dubioase si hazlii, cu nave rapide, hyperspace, sabii laser si blaster-e cat cuprinde.

Eu, unul, apartin acestui din urma grup si, ca urmare, n-am avut nicio obiectie la existenta acestui nou film, menit, fara indoiala, sa mai stoarca niste bani de pe urma unui basm care a prins radacini in mentalul colectiv al lumii intregi.

Cata vreme mi se livreaza ceva acceptabil, pot fi ingaduitor cu mercantilismul, oricat de desantat ar fi.

Exact asta este Solo: A Star Wars Story: o experienta acceptabila, chiar agreabila, care a reusit o mica performanta – sa ma faca sa uit ca nu am telefonul la mine (am lansat un program de detoxifiere psihica, iar asta e un aspect important al lui) si sa constat ca timp de doua ore n-am manifestat reflexul de a duce mana la buzunar.

Naratiunea care mi-a halit astfel timpul poate fi rezumata cu urmatoarea analogie: daca intregul confluct galactic din Star Wars este razboiul din fosta Iugoslavie, atunci actiunea din Solo consta in peripetiile unor traficanti, care vor sa fure niste benzina si o sa treaca peste Dunare.

Aceste zbateri meschine sunt puse in scena cu decenta iscusinta de un veteran intr-ale regiei, Ron Howard, ale carui abilitati se vad mai cu seama in scenele dinamice, dintre care aceea cu trenul suspendat are o intensitate remarcabila. Interactiunile verbale si, mai rau, sentimentale, sunt ca o pedeapsa pe care spectatorul e nevoit sa o indure, ca sa isi castige dreptul la o noua doza de adrenalina.

S-au otarat multi in privinta alegerii interpretului din rolul principal, Alden Ehrenreich; da, Harrison Ford este unic si inegalabil in rolul lui Han Solo, insa protagonistul de aici beneficiaza de o configuratie faciala interesanta – capacitatea de a sta incruntat si de a zambi in acelasi timp. O combinatie care serveste incarcaturii pseudo-emotionale a multor momente din film si care mi-a adus aminte de acest exceptional actor care este Michael Shannon.

Nu e de lepadat nici versiunea mai tanara a lui Lando Calrissian (jucata in trilogie cea veche de fermecatorul Billy Dee Williams), intruchipat aici cu un sarm bine evocat de Donald Glover, iar veteranii Woody Harrelson si Paul Bettany fac ce stiu ei mai bine, cu un plus pentru aerul de escroc versat al lui Harrelson si un minus pentru chipul exagerat de brazdat a lui Bettany.

Si chiar daca nu sunteti de acord cu mine si considerati ca Solo: A Star Wars Story este cel mai prost film care a fost generat vreodata de acest univers fictiv (dar aduceti-va, va rog, aminte de uluitoarea nesimtire din The Force Awakens), ceva tot le-a iesit.

Androidul din acest film (pe numele sau L3-37) este la fel de amuzant si sarcastic ca oricare din serie, inclusiv legendarul duo C-3PO si R2-D2, propunand o personalitate si niste teluri robotesti pe care nu exclus sa le vedem in viitorul nu foarte indepartat.

Daca stiti ca, macar o data in viata, ati pierdut timpul de pomana, atunci aveti dezlegare sa petreceti si vreo doua ore la Solo: A Star Wars Story.

Cui dam Oscarul in 2018? – Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Te uiti la titlu, voit prozaic si prelung, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Te uiti la numele celui care semneaza si regia si scenariul, Martin McDonagh, care ne-a mai dat dezastruos de amuzantul In Bruges si The Pillowman, poate cea mai inteligenta piesa de teatru pe care am vazut-o vreodata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Te uiti la primele cadre cu numitele panouri, usor invaluite in ceata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Aceste semnale sunt insa insuficiente pentru a te pregati pentru ce este de fapt Three Billboards Outside Ebbing, Missouri.

Adica o capodopera.

Na, ca am spus-o si nu mi-e defel rusine.

O mama indurerata de faptul ca sceleratul care a violat-o si rapit-o pe fiica ei in urma cu destula vreme nu a fost prins inca, plateste pentru a instala niste mesaje menite a zgandari reputatia serifului local.

Din aceasta premisa inteligenta in sine, McDonagh dezlantuie o insailare aiuritoare, dar perfect coerenta de situatii, reactii si contrareactii care le dau mai tuturor personajelor prilejul sa fie pe rand, dar nu in acelasi timp, brutale, sarcastice, indurerate sau altruiste.

Spre deosebire de Get Out!, unde starile contradictorii pe care mi le provoca filmul coexistau, aici psihicul mi-a fost deturnat intr-un continuu zig zag emotional: am ras, m-am induiosat si chiar m-am ingrozit, dar intr-o forma primara de fiecare data, nicio traire de moment permitand alteia sa se manifeste chiar atunci.

Uimitor este cum Martin McDonagh integreaza violenta naratiunilor sale. Fizica sau intelectuala, aceasta domina si Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, insa nu iti repugna, dimpotriva, este parte a unei incredibile ambitii din partea cineastului, aceea de a explica mareata si tragica dualitate a fiintei umane.

Aici intervine semnificatia unui anume cuvant din titlu, mai precis numele „Ebbing”. In engleza, „ebb” s-ar putea traduce prin „reflux”, acea perioada care urmeaza unui val mare care a maturat malul. Asa se comporta si personajele: actioneaza avantat, pentru ca apoi sa isi vad inversunarea sau convingerile retragandu-se treptat catre o stare opusa, mai echilibrata, finalul peliculei fiind desavarsita ilustrare a acestei idei.

Martin McDonagh a fost cumva ocolit de o meritata nominalizare la regie, insa daca nu ia Oscarul pentru scenariu original si nu oricum, ci magna cum laude, o sa platesc eu insumi niste panouri la Hollywood, ca sa-i fac de ocara pe cei din Academie.

Si interpretarile merita aceleasi onoruri. Frances McDormand isi compune o duritate aproape masculina, brazdata cand si cand de o fragilitate sfasietoare; m-a incantat Saoirse Ronan, dar intre tinerica si femeia matura, o prefer pe cea din urma.

Sam Rockwell e la randu-i in carti pentru o statueta in rolul de bruta fara intelect prea stralucit, dar cu potential sa nu fie chiar odios, dupa cum ne-o dezvaluie filmul pe parcus. Singurul mod in care il poate bate Willem Dafoe pentru The Florida Project este sa piarda voturi in favoarea unui partener de ecran, Woody Harrelson, la randu-i nominalizat si care isi face simtita prezenta mai ales cu vocea pe care o imprumuta celor trei scrisori.

Care scrisori?

Nu va spun, nici daca ma supuneti la toate mutilarile care au loc in Three Billboards Outside Ebbing Missouri.

Filmul acesta merita niste spectatori care sa-l vada cu gura cascata.

Ferice de filmele pe care le-am vazut inainte de Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (le aveti mai jos), pentru ca au putut sa-mi produca impresii nealterate, si vai de cele pe care le voi vedea de acum incolo.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Un hibrid nereusit

La ce experimente genetice se fac in zilele noastre, nu e de mirare ca si filmele au ajuns sa le suporte.

Intr-o vreme, horror-urile stateau pe un raft anume in magazinele de inchirieri, iar filmele despre inadaptati care reusesc intr-un fel sau altul sa isi depaseasca impreuna complexele erau hat departe, in coltul celalalt.

Zombieland este un trist exemplu de experiment genetic cinematografic nereusit. Intr-o lume lovita de un virus care ii transforma pe oameni in canibali, patru persoane: un pusti sociopat si care si-a trasat o serie de reguli de supravietuire, un fel de taranoi texan (Woody Harrelson), destul de priceput in a vana pe cei afectati de morbul respectiv si doua surori cam escroace, dintre care una e o bunaciune, de genul care umbla pe motocicleta si i se vede tatuajul din zona lombara, se aliaza ca sa reziste unei calatorii prin America.

Filmul are un moment cand, dupa ce se constituie aceasta trupa, ai impresia ca va urma o serie trepidanta de actiune si umor, numai ca realizatorii au avut alte planuri. Sablonul „nerd-ul care o cucereste pe frumoasa inaccesibila” si umorul sec li s-au parut mai inspirate, plus niste briz brizuri de intertextualitate – eroii nostri ajung acasa la un actor foarte cunoscut care isi joaca propriul rol.

Daca va tot intrebati de ce scriu asa poticnit si lipsit de viata, este pentru ca, tastand, rememorez starea care m-a cuprins treptat cat am vazut filmul. Am simtit cum ma paraseste toata bruma de interes pe care mi-o starnise ideea originala de a combina o comedie si un horror si se instaureaza o acuta senzatie de pierdere de vreme. Horror-ul nu e cine stie ce, comedia da gres de cele mai multe ori, iar cele doua elemente s-au respins reciproc, ca intr-o reactie chimica nereusita.

Poate ca mai bine sa nu intervenim in cursul firesc al naturii si sa lasam diversele tipuri de filme sa isi implineasca destinele separate pentru care au fost create.