Pentru că mai puțintel până la 1 decembrie, Ziua Națională a României, să ne aplecăm asupra pelicule autohtone – Un pas în urma serafimilor – și să încercăm să deslușim de ce nu a avut răsunetul pe care și-l propusese.

Subiectul este generos: viața elevilor de la un seminar teologic, unde deprind corupția, chiulul, concupiscența, delațiunea și alte virtuți necesare profesiunii preoțești care îi așteaptă.

Văzând cât a vuit o parte a societății după apariție reportajului Clanul Marelui Alb, te-ai gândi că filmul regizat de Daniel Sandu a zdruncinat imaginea Bisericii Ortodoxe Române mai ceva ca un cutremur din Vrancea, însă nu mi-aduc aminte să fi auzit pe cineva vorbind despre el, nici de bine, nici de rău.

Explicație este, paradoxal, că însăși calitatea realizării a subminat diatriba.

Nu tu cadre prelungi, nu tu cameră mișcată (prea mult), nu tu sonor bramburit.

Totul în Un pas în urma serafimilor este produs cu o știință aproape hollywoodiană, iar fiecare secvență are un aer de déjà vu, ca și cum cineastul a vrut să bifeze multiple surse de inspirație și să își încerce puterile în fel și chip, de la suspans la erotism sau de la tensiune psihologică la umor de situație. Remarcabil e că i-a și ieșit nu doar o colecție de pastișe, ci un rezultat omogen, care ține interesul treaz și face uitată durata de două ore și jumătate.

Mai mult, scenariul e departe de a fi mușcător și pronunțat antipopesc, ci se concentrează mai ales pe aventurile picarești ale protagoniștilor, în frunte cu personajul lui Ștefan Iancu, care evoluează de la boboci idealiști la experți în găinării și abureli și care se opun dictaturii insidios-evlavioase a preotului jucat de Vlad Ivanov.

Contextul teologic și costumele aferente pot fi schimbate ușor și dăm fie peste Orașul și câinii al lui Llosa, fie de Zbor deasupra unui cuib de cuci, iar acestea sunt doar două exemple pe care le-am găsit pe loc.

Tânărul Iancu a fost o alegere inspirată pentru rolul principal, deoarece are un aer candid, dar și destulă înzestrare actoricească, încât să adune straturile de șmecherie acumulate pe parcurs și să redea anumite conflicte interioare în care îl azvârl propriile-i acțiuni mai mult sau mai puțin necugetate.

Vlad Ivanov face știe mai bine, adică să alterneze între blândețe mieroasă și tiranie explicită, cu tranziții atât de line, încât te gândești că e tipul de om de care ar cam trebui să te ferești ca dracul de tămâie (dat fiind specificul filmului, poanta asta era inevitabilă).

Mi-a făcut plăcere să îl revăd și pe marele actor craiovean Valer Dellakeza în același tip de rol de preot venerabil și înțelept, deși replicile care îi revin nu mai au același impact în atmosfera emoțională a narațiunii precum în Sieranevada.

Un pas în urma serafimilor îmi readuce aminte că în România avem o mie și una de probleme.

Dar măcar pe una începem să o rezolvăm.

Facem filme care nu mai agresează simțurile.