Chix chinezesc in stil american

Cand s-au apucat de Pearl Harbour, realizatorii s-au gandit ca vor prezenta un moment al istoriei macro de la nivel micro. Rezultatul a fost cel pe care il stim cu totii: un siropos pana la gretosenie triunghi amoros, intrerupt de cateva zeci de minute de actiune a-ntaia.

Cum chinezii au un dar sa copieze si sa faca si ei orice produs, dar mai ieftin (si, adaug in soapta, mai prost) s-au aplecat asupra unei perioade foarte zbuciumate a istoriei lor, prin secolul XIX de data asta, in The Warlords. Nu cred ca au facut vreun efort prea mare, ci, probabil, au procedat ca in bancul: Cum alegi un politist prost? La intamplare.

Greseala de abordare majora a fost ca filmul nu e unul pseudo-istoric, mustind de kung-fu si cu personaje ce zboara cu nonsalanta, ci unul cu pretentii de realism. Fatala eroare, mai ales ca in capul distributiei e Jet Li. Fac o digresiune ca sa va explic ca nu am preconceptia ca in China nu se pot face productii istorice de calitate si fara batai. Superba fresca The Emperor and the Assasin, regizata de Chen Kaige, e un exemplu.

Numai ca la carma peliculei de fata nu e niciun Chan Kaige sau Zhang Yimou, iar asta se simte din plin. Semne rele in ceea ce priveste calitatea filmului se vadesc inca de la inceput. Dupa o batalie incetosata care corespunde genericului, de sub un maldar de cadavre, iese Jet Li, speriat si demoralizat ca vai de el. Enormitatea numarul 1: pe Jet Li nu il bate nimeni, doar Brusli sau Cichi Cean sunt egalii lui.

Trecand peste socul de a-l vedea pe acest extraordinar expert al artelor martiale intr-o astfel de ipostaza, ajungem la o scena cu puternice reverberatii in actiunea viitoare, in care o femeie face niste schimb de fluide (ciorba si altele) cu el si il pune pe picioare. In continuare, Li, general cu armata decimata, intalneste o gasca de haiduci, condusa de doi frati barbosi (Andy Lau si Takeshi Kaneshiro, doi actori bunicei care s-au infruntat pentru afectiunea minionei Zhang Ziyi in festinul vizual numit House of the Flying Daggers). Dupa ce se imprietenesc si isi jura credinta vesnica, ii convinge sa isi rada barbile si o jumatate de cap si, impreuna cu restul bandei, sa se inroleze intr-una dintre factiunile care luptau pentru putere in China acelei vremi.

Incarcatura melodramatica se datoreste faptului ca generalul nostru o recunoaste in concubina fratelui celui mare pe aceea care l-a resuscitat nu cu multa vreme inainte. Complicatiile sentimentale ce urmeaza se adauga povestii de razboi si politica, stangaci realizata, ce evolueaza catre un final tragic cu iz shakespearian. Desi se chinuie cat pot sa creeze un cadru realist, realizatorii tot s-au mai scapat din cand in cand si au bagat niste scene de lupta aberante, din genul celor care fac productiile hong-kongoleze atat de simpatice.

Cele mai mari minusuri ale The Warlords sunt la capitolul interpretare, care de foarte multe ori e suplinita de urlete cu pretentii oratorice. Jet Li nu e total afon la actorie (dovada Hero sau Danny the Dog), dar sa intruchipeze un amestec conflictual de pasiune inabusita, loialitate si ambitie e prea mult pentru el; asta e treaba pentru un Laurence Olivier. Foarte distractiv este Kaneshiro, al carui arsenal expresiv se reduce la niste prim-planuri in care apare cu niste ochi umezi, mai mai sa izbucneasca in plans (precum emoticonul :-s de la Messenger sau Basescu atunci cand a aruncat rusinea pe Patriciu). Singurul care mai misca ceva pe partea de interpretare e Andy Lau.

Drept concluzie mi-aduc aminte un alt banc:

Ludovic al IV-lea scrie niste versuri si le da unui poet de la curte, ca sa isi dea cu parerea. Acesta ii spune:

– Sire, v-ati propus sa compuneti versuri proaste si, cum nimic nu este imposibil maiestatii voastre, ati reusit.

Lasa un comentariu.