Albastrul, seninătate sau tristețe?

By Iulian in Carti 0 Comment

Tracy Chevalier este specializată pe romane de inspirație istorică, bine documentare, care înfățișează vieți, în principal de femei, cu zbaterile, aspirațiile și căderile lor.

Fata cu un cercel de perlă sau Doamna și licornul sunt exemple de povești în care s-a proptit pe opere de artă celebre, cărora le-a construit geneze fictive, dar convingătoare.

Albastru pur, cartea ei de debut, nu mai beneficiază de vreo capodoperă ca sursă și mobil al acțiunii, dar acesta nu e vreun semn de inferioritate, dimpotrivă, autoarea muncește mai mult și cu mai multă gravitate la intrigă și la efectele ei emoționale.

Romanul are două mari fire narative, ale unor femei din epoci diferite, una din perioada războaielor religioase dintre catolici și hughenoți din Franța, cealaltă din prezent, americancă stabilită în Franța.

Cea de-a doua pornește pe urmele descoperirii propriilor origini și, așa cum puteți intui, cele două istorii personale vor sfârși prin a fi convergente.

Cel mai interesantă provocare intelectuală pe care ne-o propune Tracy Chevalier este să comparăm condiția femeii de atunci și de acum.

Fiecare dintre cele două este cumva parte a unui triunghi amoros, din care mai fac parte soțul și un alt bărbat, fiecare dintre ele are de soluționat dilemele maternității, fiecare dintre ele are de înfruntat o condiție marginală.

Însă, dacă în cazul femeii contemporane, dramele sunt interioare și există sprijin extern de tot felul, în cazul celei din trecut lucrurile stau mult aproape invers.

Libertatea de alegere este minimă, mijloacele de revoltă și emancipare sunt aproape inexistente, iar lumea interioară este, în fapt, una dintre singurele căi de evadare.

Dacă aș avea-o în față acum pe Tracy Chevalier, aș întreba-o următoarele:

Doamnă, sunteți conștientă că această dihotomie pe care este construit romanul Albastru pur dă apă la moară vocilor masculine răutăcioase care combat feminismul arătând cât de rău le era urmașelor Evei în trecut, în comparație cu prezentul?

Apoi, vă dați seamă că proverbul ”Femeia, ochi alunecoși, inimă zburdalnică” e alimentat de cele două personaje, în special eroina din prezent?

Nu în ultimul rând, albastrul este culoarea seninătății sau a tristeții?

Nu știu dacă ar fi iritată de aceste întrebări, bănuiesc că nu, mai ales că aș avea să-i adresez niște călduroase felicitări pentru un roman care te ține în priză precum unul de suspans profesionist.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o carte care, printre altele, ilustrează foarte bine ce spunea Lucille Ball:

Odată în viață, fiecare bărbat are dreptul să se îndrăgostească nebunește de o roșcată splendidă.

Aseară ți-am luat cercei și-astăzi te văd fără ei

By Iulian in Filme 0 Comment

În ciuda ușurătății care pare vecină cu superficialitatea, Madame de… este un film de o captivantă complexitate.

Totul începe cu gestul doamnei nenumite (Danielle Darrieux) de a-și vinde niște cercei prețioși, probabil că să-și plătească datoriile acumulate prin cumpărarea altor bijuterii.

Negustorul este om cu tact și îi prezintă soțului, care îi răscumpără și îi pune din nou în circulație (iertată fie-mi discreția, dar o să vedeți voi ce și cum), iar traseul sinuos al acestor podoabe oglindește încurcăturile sentimentale pe care le pricinuiește sau la care este doar martor mut.

Doamna cu pricina și soțul său (Charles Boyer) se bucură de un aranjament marital aproape desăvârșit: au libertatea de a flirta și de a se angaja în interacțiuni nevinovat-amoroase, dar până la o limită.

A conduitei și a sentimentelor.

Ei bine, această limită se vede transgresată, când în scenă apare un distins diplomat italian (Vittorio De Sica), care nutrește și trezește simțăminte peste granițele moralicești ale epocii.

Da, știu la ce vă gândiți.

Film franțuzesc, triunghi amoros, drame sentimentale, cunoaștem.

Da, dar Madame de… apogeu acestui gen, livrează totul cu o grație desăvârșită, pe toate palierele.

Regia lui Max Ophuls, mare specialist al rafinamentului și scăderilor aristocrației, compune spații intime, dar și somptuoase, cu costume stilate, înnobilate și de superba imagine alb-negru.

Scenariul este ca un cocktail înțepător de umor, satiră și melodramă, iar post-gustul îți oferă senzația contradictorie de admirație față de eleganța relațiilor de pe vremuri, dar și de vagă repulsie față de superficialitatea și ipocrizia care domneau în eșaloanele superioare ale societății.

Mai presus de toate, este, însă, distincția organică a actorilor, care nu interpretează, ci sunt de-a dreptul aristocratici prin ținute.

Danielle Darrieux este grațioasă și neserioasă, asta până când pârdalnica de inimă îi joacă feste.

Charles Boyer este impunător, înțelegător, asta până când pare a scoate la suprafața acea latură pe care o exploatează atât de înfricoșător în Gaslight.

Vittorio De Sica este bonom în sentimentalismul său sincer, dar și vizibil fragil, când crede că a fost tras pe sfoară.

Excelent ca simplu divertisment, precum și ca fresca a unei epoci, Madame de… ne demonstrează că istoria și arta, deși au același obiect de studiu, acționează diferit.

Istoria judecă sau, în cel mai bun caz, uită micile pasiuni omenești.

Arta le înțelege și are grijă ca și generațiile viitoare să o facă.

În apărarea marginalilor

By Iulian in Filme 0 Comment

Citeam acum ceva timp într-o carte de Paul Ekman despre așa-numitul ”efect Othello”, adică greșeala pe care o comitem când ni se pare că emoțiile cuiva indică neîndoios că acea persoană minte, când, de fapt, acelei persoane îi este teamă că nu va fi crezută.

M-am gândit eu cu mintea mea umilă mai bine și mi-am dat seama că numele ar merita schimbat în ”efectul Desdemona”, căci pe umerii ei cade greul suspiciunii nefondate și reacțiile ei sunt mai importante pentru a ne ajuta să înțelegem natura umană.

De la acest ”efect Desdemona” pornește Where the Crawdads Sing: undeva în meandrele mlaștinilor din Carolina de Nord este găsit trupul neînsuflețit al unui tânăr, iar principala suspectă pentru moartea sa este o tânără care trăiește izolată de restul societății, știut fiind că avusese o relație cu respectivul.

Opinia publică aproape că o condamnă, tocmai pentru viața marginală pe care o duce, însă un avocat pensionar binevoitor se oferă să o apere.

Deși, teoretic, narațiunea principală urmărește parcursul procesului, substanța poveștii constă în seria de secvența care înfățișează cum această tânără, Kya pe nume, a ajuns în recluziunea fizică și emoțională din acel moment.

Această anamneză are momente sfâșietoare, în special scenele din copilărie (în care meșteșugul regizoral al Oliviei Newman și talentul precoce al lui Jojo Regina îți umezesc ochii, indiferent de ce sex ai declarat în acte), dar și unele melodramatice, care evită razant siroposul, mai ales cele în care protagonista devine parte a unui triunghi amoros din care mai fac parte doi localnici enervant de arătoși, unul inimos, altul respingător.

Distribuția este cum se cuvine aleasă. Aceia care au nevoie să pară de treabă o fac cu ușurință, aceia care au nevoie să fie antipatici așijderea, însă trei personaje se disting fără doar și poate.

Una este eroina, jucată cu intensitate timidă de Daisy Edgar-Jones. Delicată și frumoasă într-un mod ușor imperfect, care îi potențează umanitatea, cu o privire care e fie de căprioară rănită, fie de stihie dezlănțuită, actrița absoarbe și canalizează tot angajamentul afectiv pe care îl suscită pelicula.

În rolul avocatului apărării, veteranul David Strathairn face dovada experienței și talentului. Uitați-vă cu atenție la diferența de intensitate interpretativă dintre scenele de la proces și cele din discuțiile cu aceea pe care o apără. În primul caz este sigur pe sine, demn și inspirat retoric. Când, însă, încearcă să ajungă dincolo de platoșa defensivă a Kyei, e ușor șovăitor, e la fel de nedumerit ca noi toți în privința personalității ei reale.

Ultimul, dar nu cel din urmă personaj semnificativ este ecosistemul unde are loc această dramă. Mlaștina și canalele sale, pe care protagonista ajunge să le cunoască în intimitate, sunt redate cu plăcere impresionistă, cu o bucurie a micilor detalii, o bucurie familiară mie însumi de la incursiunile la Lacul Tanchiștilor din Craiova.

Mesajul de comuniune cu natura este doar una dintre tezele pe care Where the Crawdads Sing le avansează, fără prea multă profunzime, dar reușind cumva să le facă să evolueze împreună: violența domestică, condiția inferioară a femeii și revolta prin educație și independență și, cel mai important, pledoaria pentru marginali.

Dintre toate trăirile pe care filmul își propune să mi le trezească, cel mai puternic am simțit acest îndemn la toleranță, compasiune și la o întinde o mână celor care, ca urmare a loteriei corticale sau a sorții stau mai departe de noi, n-au șansele noastre și se comportă diferit.

Cu toate ale sale, Where the Crawdads Sing are potențial să devină acel film pe care fetele îl impun ca vizionare de Valentine’s Day.

Băieți, stați liniștiți, totuși.

Nu o să pătimiți precum generațiile anterioare, care au avut de înfruntat The Notebook sau mai rău.

La Where the Crawdads Sing nu o să stați treji de teamă.

Tușe românești la Hollywood – Noir-ul

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă ar fi să atribui câte un superlativ filmelor lui Jean Negulescu, Boy on a Dolphin ar fi cel mai distractiv, Johnny Belinda cel mai premiat, iar Road House cel mai compact.

Nu e niciun moment irosit în această peliculă, dar merită menționat că această eficiență narativă și artistică se manifestă în cadrul canoanelor genului noir, cu limitele pe care acesta le impune.

Un triunghi amoros, o femme fatale, porniri pătimașe, fum de țigară, clar-obscur și tensiune.

Și un pistol, bineînțeles.

Toate se regăsesc în povestea din localul eponim, unde grațiile sentimentale ale unei cântărețe cu tupeu (Ida Lupino) sunt disputate între proprietar, un tip afemeiat și cu ceva porniri psihotice (Richard Widmark) și administrator (Cornel Wilde), integru și arătos, prieten cu cel dintâi.

Senzualitatea dintre Lupino și Wilde este aproape palpabilă, iar ipostazele seducătoare și colțoase ale interpretei ne dau ocazia de a o admira pe una dintre artistele deosebite ale Epocii de Aur a Hollywood-ului.

Înzestrată cu un talent polivalent, Ida Lupino a fost prima femeie-regizor într-o lume care de-atunci a rămas preponderent masculină (ca un fapt divers, în Anno Domini 2021 Chloé Zhao a fost de-abia a doua cineastă care a câștigat Oscarul pentru această categorie).

În Road House, dintre toate personajele, Lupino beneficiază de cea mai vastă gamă de reacții psihologice, iar rochiile ei cu o singură bretea nu pot trece neobservate.

Dar reflectorul nu rămâne permanent îndreptat asupra figurii ei expresive. De la un punct, jocul seducției lasă loc unei cruzimi inteligente, care îl are în prim-plan pe Richard Widmark, al cărui râs sinistru nu e cu nimic mai prejos decât al Joker-ului lui Heath Ledger.

Cornel Wilde e credibil în rolul personajului pozitiv și excelent în scena bătăii din bar, pe care Jean Negulescu o orchestrează cu un dinamism remarcabil.

În rest, atingerea sa regizorală e discretă, dar eficace, concentrată pe a-și pune în valoare actorii.

Ca un argument în plus asupra faptul ca a și reușit, merită menționată și savoarea pe care Celeste Holm o aduce în partitura sa secundară, în special în schimburile sarcastice cu Ida Lupino.

După ce-am văzut Road House, o ipoteză contrafactuală îmi stăruie în minte:

Începuturile la The Maltese Falcon au fost făcute de Jean Negulescu, desemnat să îl înlocuiască pe John Huston, chemat în armată (se întâmplă în timpul celui De-al Doilea Război Mondial).

Întors mai devreme decât se preconiza, Huston a reluat cârma ecranizării romanului lui Dashiell Hammet, iar lui Negulescu, drept consolare, i s-a oferit realizarea adaptării pentru cinema a cărții lui Eric Ambler, The Mask of Dimitrios, sarcina de care s-a achitat într-un mod care l-a propulsat în elita Cetății Filmului.

The Maltese Falcon al lui John Huston s-a impus incontestabil ca unul dintre cele mai mari creații noir ale cinematografiei din toate timpurile.

Dar eu nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat acest film, dacă ar fi încăput pe mâna lui Jean Negulescu.

Rău nu, asta e sigur.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Un maestru in tinerete

By Iulian in Filme 0 Comment

wedding1Daca e sa ne luam dupa rezumatul actiunii, Xi yan (Banchetul de nunta) pare a fi un film cel putin spumos: un tanar homosexual de origine chineza, proprietar de imobil in America, accepta, ca sa scape de gura parintilor, sa se casatoreasca de convenienta cu o locatara. Insa, auzind de fericita veste, acestia vin numaidecat din China pentru a sarbatori evenimentul cum se cuvine si, colac peste pupaza, sunt cazati chiar la iubitul fiului, recomandat drept un prieten foarte bun.

In realitate, filmul curge fara a solicita vreun mare angajament emotional din partea privitorului. Sunt cateva momente amuzante, cateva induiosatoare, cateva tensionate (a se lua termenul in spectrul specific peliculei, nu in sens absolut), dar nu te fac sa tresalti prea mult. Nici placiditatea cu care actorii de origine chineza rostesc replicile in engleza nu ajuta.

Pe fondul acestei relaxari intelectual-afective, am putut analiza mai in detaliu inceputurile unui virtuoz al cinematografiei, Ang Lee. Inca de atunci, se vadea a fi un regizor care are abilitatea rarisima de a imbina subtilitatea psihologica cu executia tehnica.

Lee n-are niciun fel de problema in a trece de la intimitatea celor doi iubiti la rigiditatea politetii chinezesti, interactiunile intra- si interculturale se succed cu naturalete, iar scena banchetului propriu-zis si ritualurile nuptiale rocambolesti care ii urmeaza sunt construite impecabil din punct de vedere cromatic sau dinamic.

E greu sa nu fi uimit de varietatea care caracterizeaza filmografia lui Ang Lee: Crouching Tiger, Hidden Dragon, Sense and Sensibility, Brokeback Mountain, Life of Pi. Si, totusi, daca te duci la inceputurile carierei sale, constati ca talentul era acolo, se manifesta deja.

Sa ne bucuram, asadar, ca Hollywood-ul a stiut sa il adopte si sa ii acorde libertate de expresie acestui mare maestru.

wedding2

Perseverenta pana la moarte

By Iulian in Carti 2 Comments

Gabriel-Garcia-Marquez__Dragostea-in-vremea-holerei-130Le-am cerut prietenilor de la Libris Dragostea in vremea holerei pentru ca, la un moment dat, am citit afirmatia tulburatoare a unui om cu simt de raspundere, nu imi aduc aminte cine, dar era cunoscut, oricum, care sustinea ca acest roman este adevarata capodopera a lui Gabriel Garcia Marquez.

Grava afirmatie, care trebuie sprijinita de argumente, pe care, insa, nu mi le mai aduceam aminte, asa ca am procedat la a mi le prezenta sau demonta singur, utilizand cea mai sigura metoda: cititul cartii ca atare.

Un lucru care se remarca din start e ca in acest roman Marquez nu mai uzeaza de diluviile sale narative, cele din Un veac de singuratate sau Toamna Patriarhului, cele care ne buimacesc la inceput, dar pe care sfarsim prin a le indragi si savura ca pe un serbet. Dragostea in vremea holerei patrunde si ea in ungherele mentale ale celor trei personaje centrale, dar o face in stil mai clasic si ne da timp sa rasuflam intre fraze.

Triunghiul amoros care constituie subiectul cartii este format dintr-un doctor cultivat, cu simt civic si cu mici scapari de comportament, un functionar fara prea mult sex-appeal, dar inimos si femeia care de care se inamoreaza amandoi. Ea are o logodna de la distanta cu al doilea, dar ajunge sa il ia de barbat pe primul, spre disperarea fostului, care ii jura dragoste vesnica si face din concupiscenta un veritabil stil de viata.

Un lucru inedit la Marquez in acest roman este modul cum isi compune naratiunea. Un veac de singuratate, in ciuda densitatii sale, are o curgere liniara, cu toate trimiterile la trecut si la defunctii membri ai familiei Buendia, pe care nu-i tin minte decat cititorii cu gust pentru scheme scrise. Dragostea in vremea holerei debuteaza ca un thriller, cu moartea unuia dintre protagonisti si declaratia reinnoita de dragoste a celuilalt catre va dati voi seama cine.

Dupa aceasta, columbianul incepe sa se joace cu mintea noastra, ducand povestea inapoi in timp, spre copilaria celor care sunt implicati in ea si facandu-ne sa ne intrebam permanent: crezi c-o va…? Pe parcurs, perceptia asupra fiecaruia dintre personaje variaza: doctorul Urbino pare cand plin de abnegatie, cand porc de barbat, Fermina e cand agasanta prin incapatanare, cand victima unui mariaj decis pe fuga, ca sa nu mai vorbim de Florentino Ariza, care e cand cavalerul prin excelenta, devotat fara scapare domnitei inimii sale, cand un mega porc de barbat, care arde tot ce-i iese in cale. Galeria amorurilor sale e simpatica, dar nu-i prima, nici ultima din literatura mapamondului, asa ca nu ma pot declara extaziat de ea, cum am auzit pe cineva.

Limbajul lui Marquez nu mai debordeaza de metafore, dar e precis in a reda stari de spirit si a infuza naratiunea cu reflectii asupra batranetii, asupra evolutiei unui mariaj si a altora chestiuni de interes general. O bucata de vreme, afirmatia care m-a starnit spre aceasta lectura parea fundamentata, dar a torpilat-o finalul cartii, care este, sa ma ierte Marquez si legiunile sale de fani, siropos. Nu siropos in sens absolut, ci in contradictie cu tonul general al romanului, care nu cade in sentimentalism, nici nu se prabuseste in pesimism, penduland intre cele doua, asa cum se intampla lucrurile si in sufletul unui om obisnuit.

Ca sa facem bilantul, Dragostea in vremea holerei nu-i vreun magnum opus, dar este un argument solid pentru pozitia lui Gabriel Garcia Marquez drept unul dintre cei mari ai secolului care a trecut si, probabil, ai secolului care de-abia a inceput.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a oferit ocazia sa-mi lamureasc una dintre multele dileme existentiale pe care le am.

Filme la care n-a tinut vrajeala

By Iulian in Filme 0 Comment

Aseara, pe TVR1, la Telecinemateca, am revazut secvente din The Pride and the Passion (1959) pe care il stiam mai demult si care mi-a ramas in minte printr-o superficialitate crasa, o impecabila goliciune de substanta, ramanand, paradoxal, agreabil in nimicnicia lui.

*Remarcabila mi s-a parut si discrepanta dintre esecul produsului final si calitatea ingredientelor care il compun: un regizor de marca (Stanley Kramer), actori buni (Cary Grant, Sophia Loren, Frank Sinatra), bani multi, care se vad in scenele de anvergura, si un fundal istoric framantat, numai bun de altoit drame personale si conflicte mai mari ca viata insasi.

Povestea: in Spania ocupata de trupele napoleoniene, un ofiter englez (Grant) ii consiliaza si ajuta pe rebelii spanioli sa transporte si sa utilizeze un tun gigantic, menit sa darame o inexpugnabila fortareata franceza, si ajunge sa se lupte pentru inima alei mai frumoase din trupa de guerilleros (Sophia Loren) chiar cu liderul acesteia (Sinatra).

Triunghiul amoros scartaie pe toate laturile si asta pentru ca doua dintre varfurile sale sunt jos de tot: Cary Grant, expert al comediilor romantice si nitel inteligente, n-are nicio tragere de inima in a fi charismatic si seducator, cum cred eu ca s-ar fi cuvenit, iar pe Frank Sinatra (extraordinar cantaret, cu cateva roluri excelente in repertoriu – From Here to Eternity sau The Manchurian Candidate) pur si simplu nu-l ajuta statura sa dea impresia unui lider din popor care infierbanta spiritele si le face sa il urmeze. Sophia Loren e frumoasa si atat.

Actiunea urmareste cu atata obstinatie eforturile protagonistilor de a deplasa tunul acela gigantic, incat devine ridicola rapid, mai ales ca i se suprapun duelurile verbale cocosesti ale celor doi masculi ai filmului.

Bun, sa ne deplasam in timp pana in anul 2001, cand, cu surle si trambite, a iesit Pearl Harbour. Va invit sa cititi paragraful de mai sus, pe care l-am marcat cu un asterisc si sa-mi spuneti daca nu cumva i se aplica si acestui film, cu evidenta diferenta de nume a celor implicati in realizarea lui.

As merge chiar mai departe si as spune ca problemele de la predecesor sunt valabile si aici, cu precadere triunghiul siropos si ineptia unor scene de actiune.

Un fapt care pe mine ma amuza foarte mult este ca, in momentul de fata, pe IMDB, The Pride and the Passion si Pearl Harbour au aceeasi nota: 5.5. O nota care i-ar fi preafericit pe multi dintre cei care au dat bacaloriatul de curand, dar care, pentru un film, in general, reprezinta foarte putin.

Un argument imbucurator ca, oricat ar incerca sa ne prosteasca aceia implicati in industria fabricarii viselor, sunt situatii cand chiar nu tine vrajeala.

Chix chinezesc in stil american

By Iulian in Filme 0 Comment

Cand s-au apucat de Pearl Harbour, realizatorii s-au gandit ca vor prezenta un moment al istoriei macro de la nivel micro. Rezultatul a fost cel pe care il stim cu totii: un siropos pana la gretosenie triunghi amoros, intrerupt de cateva zeci de minute de actiune a-ntaia.

Cum chinezii au un dar sa copieze si sa faca si ei orice produs, dar mai ieftin (si, adaug in soapta, mai prost) s-au aplecat asupra unei perioade foarte zbuciumate a istoriei lor, prin secolul XIX de data asta, in The Warlords. Nu cred ca au facut vreun efort prea mare, ci, probabil, au procedat ca in bancul: Cum alegi un politist prost? La intamplare.

Greseala de abordare majora a fost ca filmul nu e unul pseudo-istoric, mustind de kung-fu si cu personaje ce zboara cu nonsalanta, ci unul cu pretentii de realism. Fatala eroare, mai ales ca in capul distributiei e Jet Li. Fac o digresiune ca sa va explic ca nu am preconceptia ca in China nu se pot face productii istorice de calitate si fara batai. Superba fresca The Emperor and the Assasin, regizata de Chen Kaige, e un exemplu.

Numai ca la carma peliculei de fata nu e niciun Chan Kaige sau Zhang Yimou, iar asta se simte din plin. Semne rele in ceea ce priveste calitatea filmului se vadesc inca de la inceput. Dupa o batalie incetosata care corespunde genericului, de sub un maldar de cadavre, iese Jet Li, speriat si demoralizat ca vai de el. Enormitatea numarul 1: pe Jet Li nu il bate nimeni, doar Brusli sau Cichi Cean sunt egalii lui.

Trecand peste socul de a-l vedea pe acest extraordinar expert al artelor martiale intr-o astfel de ipostaza, ajungem la o scena cu puternice reverberatii in actiunea viitoare, in care o femeie face niste schimb de fluide (ciorba si altele) cu el si il pune pe picioare. In continuare, Li, general cu armata decimata, intalneste o gasca de haiduci, condusa de doi frati barbosi (Andy Lau si Takeshi Kaneshiro, doi actori bunicei care s-au infruntat pentru afectiunea minionei Zhang Ziyi in festinul vizual numit House of the Flying Daggers). Dupa ce se imprietenesc si isi jura credinta vesnica, ii convinge sa isi rada barbile si o jumatate de cap si, impreuna cu restul bandei, sa se inroleze intr-una dintre factiunile care luptau pentru putere in China acelei vremi.

Incarcatura melodramatica se datoreste faptului ca generalul nostru o recunoaste in concubina fratelui celui mare pe aceea care l-a resuscitat nu cu multa vreme inainte. Complicatiile sentimentale ce urmeaza se adauga povestii de razboi si politica, stangaci realizata, ce evolueaza catre un final tragic cu iz shakespearian. Desi se chinuie cat pot sa creeze un cadru realist, realizatorii tot s-au mai scapat din cand in cand si au bagat niste scene de lupta aberante, din genul celor care fac productiile hong-kongoleze atat de simpatice.

Cele mai mari minusuri ale The Warlords sunt la capitolul interpretare, care de foarte multe ori e suplinita de urlete cu pretentii oratorice. Jet Li nu e total afon la actorie (dovada Hero sau Danny the Dog), dar sa intruchipeze un amestec conflictual de pasiune inabusita, loialitate si ambitie e prea mult pentru el; asta e treaba pentru un Laurence Olivier. Foarte distractiv este Kaneshiro, al carui arsenal expresiv se reduce la niste prim-planuri in care apare cu niste ochi umezi, mai mai sa izbucneasca in plans (precum emoticonul :-s de la Messenger sau Basescu atunci cand a aruncat rusinea pe Patriciu). Singurul care mai misca ceva pe partea de interpretare e Andy Lau.

Drept concluzie mi-aduc aminte un alt banc:

Ludovic al IV-lea scrie niste versuri si le da unui poet de la curte, ca sa isi dea cu parerea. Acesta ii spune:

– Sire, v-ati propus sa compuneti versuri proaste si, cum nimic nu este imposibil maiestatii voastre, ati reusit.

Ciufut, da’ bun la inima

By Iulian in Filme 2 Comments

EL si EA la Hancock; sa patrundem in gandurile lor:

EL: 200 biletele si 100 popcornul si sucul, plus banii de taxi. Offff….

EA: Offff! La altceva decat la film nu si-a gasit sa ma scoata!

EL: Dupa generic imi pun mana pe spatarul scaunului ei; sper sa nu apara niste pustani cretini in spate, ca imi strica toata schema.

EA: Ce dragut; e cu Will Smith. Super barbat, canta, danseaza, joaca bine. De ce sunt toti ca el luati?

EL: Super tare Will Smith; iar are atitudinea aia de copil imbecil din I, robot si Men in Black. Vad ca stramba din nas; daca nu ii plac astea de actiune, am pus-o!

EA: Uite ca e si cu Charlize Theron. O urasc, cum reuseste sa fie tot timpul asa de frumoasa? Vad ca si-a pus mana pe scaunul meu. Deci e un pic timid, va trebui sa il iau mai tare.

EL: Ce misto zboara Will Smith; in sfarsit vad si eu ceva firesc, nu ca Superman care zboara de parca ar avea un bat in fund.

EA: Charlize Theron si Will Smith au sigur o poveste impreuna, la cum se uita unul la altul. Lasa ca stiu eu… nu degeaba vin toate colegele la mine sa le sfatuiesc in amor; parca as fi Hitch, he he. Vad ca incepe sa ii placa filmul. Offf, trebuie sa il ating intamplator cu mana.

EL: Acum e partea de vorbarie, dar macar nu sunt cele mai mari ineptii. Maine ce-am de facut: ma duc sa fac revizia la masina si la sala, apoi mai e ceva… aaa, trebuie sa ma duc pe la ai mei. Ptiu!

EA: Ce dragut… nu-mi imaginam ca filmul asta o sa semene un pic cu Casablanca. Eee, daca ar fi toti barbatii ca Rick, de drag ai sta cu ei!

EL: Ia uite si la asta! Zici ca e in Casablanca: nu stie pe care il vrea. Asa sunt toate… hait, m-a atins! O s-o iau de mana acum.

EA: In sfarsit, ajungem undeva, chit ca a durat atat; parca am fi in reclama aia la cascaval: pun pariu ca data viitoare o sa ma sarute, hihi!

EL: Vad ca ma lasa s-o iau de mana. N-o pup acum, sa nu creada ca sunt disperat.

EA: Ce final frumos! Hai ca, pana la urma, a fost un film dragut. Cred ca il las sa ma mai scoata in oras.

EL: Misto film, mai ales efectele. Daca nu mai vrea asta sa iasa cu mine, macar am vazut ceva ca lumea. Oricum, o sun poimaine.

Pe langa faptul ca are potential sa lege idile, Hancock e un film surprinzator de bun.