Cinematografie clinică

Când urmam nişte cursuri de consilier de dezvoltare personală, cele mai multe dintre colege (căci erau toate femei) studiau sau absolviseră Psihologia şi se plângeau de cât de puţină practică reală avuseseră parte în privinţa unor cazuri reale de afecţiuni mintale.

Nu mi-a dat prin cap atunci să le spun să se îndrepte spre cinematografie, unde pot găsi o suită numeroasă de personaje remarcabile, suferind de tulburări de personalitate de diverse intensităţi, redate cu un aşa simţ al plauzibilului, încât nu cred că greşesc când spun că ar fi materiale didactice excelente.

Între aceste roluri se distinge prin claritatea aproape clinică a manifestărilor cel al Isabellei Adjani din L’histoire d’Adèle H.

O tânără din Franţa traversează Oceanul Atlantic până în Canada, pentru a fi pe urmele ofiţerului pe care îl iubeşte până la fetişism. Acolo cade pradă dezamăgirilor, privaţiunilor şi, mai ales, propriului psihic distorsionat.

Regizorul Francois Truffaut e grijuliu cu decorurile şi costumele, însă e limpede că principala sa preocupare este să-şi urmăreasca protagonista şi să-i pună în valoarea înspăimântător de vastul arsenal interpretativ.

Este greu să spui despre o persoană care coboară treptele nebuniei încet, dar sigur, că este magnifică. Însă Isabelle Adjani, cu frumuseţea-i misterioasă şi un pic neliniştitoare, exact aşa este în acest film. Reacţii faciale, postură, dar şi vocea gândurilor sunt puse în slujba construirii acestui trist monument. Chiar şi în cele mai neplăcute momente, e ceva artistic în creaţia ei.

Construit fragmentar, adică fără prea multă cursivitate din punct de vedere narativ, L’histoire d’Adèle H. lasă loc de analiză a factorilor care favorizează această scufundare în genunile maladiei mintale.

Sigur, predispoziţia pentru trări extreme, iluzii nefondate şi decizii proaste este acolo, în spatele acelei priviri căreia Adjani îi conferă o fixitate elocventă în sine. Însă tot atât de adevărat este că Adèle este bântuită de amintirea surorii moarte, strivită de ipostaza de fiică a marelui Victor Hugo), încorsetată de condiţia de femeie (incluzând aici şi dependenţa financiară) în secolul al XIX-lea (vezi şi Thérèse Desqueyroux) şi, mai presus de toate, lipsită de afecţiunea celui pe care îl iubeşte.

Aşa că, în timp ce că delectaţi cu minunata interpretare a Isabellei Adjani, luaţi aminte.

Unde întâlniţi o similară configuraţie comportamental-situaţională, procedaţi cu grijă.

Persoana aceea poartă înăuntru-i o bombă cu ceas.

Lasa un comentariu.