Trois filme franțuzești avec cântări

By Iulian in Filme 0 Comment

Musicalul este una dintre instituțiile forte ale Hollywoodului, însă, ambițioși cum îi știm, francezii n-au ezitat niciodată să se ia la trântă cu industria cinematografică de peste ocean. Mai jos sunt trei producții cântătoare din Hexagon.

***

Les demoiselles de Rochefort (1967) – după dulce-amăruiul Les parapluies de Cherbourg, Jacques Demy a realizat o peliculă și mai ambițioasă, cu influențe asumate deschis din marile musicaluri hollywoodiene, adaptând însă structura și psihologia la estetica franțuzească. În orășelul eponim, în ajun de carnaval, poposește o trupă de dansatori, care își pierde rapid protagonistele, spre disperarea celor doi coregrafi și artiști principali. Nu e tragedie, pentru că le găsesc înlocuitoare în două surate gemene (Catherine Deneuve și Francoise Dorleac, chiar surori în realitate), foarte înzestrate într-ale dănțuitului și cântatului. Fiecare dintre ele, ba chiar și mama lor (superb jucată de Danielle Darrieux), caută dragostea, iar fiecare o găsește în felu-i diferit. Colorat, antrenant și deloc siropos, filmul beneficiază și de aporturile interpretative ale lui Michel Piccoli, Jacques Perrin, George Chakiris, aureolat la acea vreme de Oscarul din West Side Story, și Gene Kelly. Da, acela care a cântat în în ploaie și a fost un american la Paris își face simțită prezența și aici. Deși vizibil ridat, mișcările sale au un je ne sais quoi în plus față de ale restului distribuției.

***

Peau d’ane – și aici îi regăsim pe Catherine Deneuve și pe Jacques Perrin ca potențial îndrăgostiți, și tot dirijați de Jacques Demy. Un rege (Jean Marais, impunător la vârsta a doua) are tot ce-și dorește, până îl lovește necazul: soția lui multiubită se stinge și, cu limbă de moarte, îl pune să îi făgăduiască faptul că nu se va recăsători decât cu o femeie cel puțin la fel de frumoasă ca ea. După îndelungi căutări, experții regatului ajung la concluzia că singura care întrunește condițiile e chiar fiica lor (Deneuve). Monarhul e chitit să aplice promisiunea, dar intervine Zână în Lila. Premisa nu e singurul lucru dubios al filmului; pe parcurs mai avem parte de o floare care vorbește, de un măgar care defechează arginți și de o cotoroanță roșcată care scuipă broaște vii. Altminteri, basmul urmează un traseu clasic, oferind costume și decoruri spectaculoase, precum și numere muzicale reușite, dintre care cel mai fermecător este cel al lui Catherine Deneuve în dublă ipostază, gătind niște chec d’amour.

***

Un monstre a Paris – nici filmul de animație nu e un tărâm unde francezii să se sfiit a-i concura pe americani, iar pelicula de față este o dovadă încântătoare. Un tandem buclucaș, format dintr-un șofer de livrări limbut și un proiecționist timid face rele cu niște substanțe prin Jardin des Plantes și dă naștere unui purice gigantic. Creatură e urâtă la înfățișare, dar e blândă și are un glas fermecător, care îi atrage atenșia și simpatia unei cântărețe de cabaret, alături de care ajunge să presteze un duet de succes. Lucrurile nu sunt simple, pentru că fanfaronul Prefect de Paris are de gând să își acopere greșelile din gestionarea inundației orașului printr-o campanie mediatică de capturare a așa-zisului monstru. Realizat cu pasiune de Bibo Bergeron, care a contribuit și la scenariu, filmul are scene de acțiune antrenante și câteva bucăți muzicale seducătoare, care au în prim plan pe Vanessa Paradis, care vădește totodată și surprinzătoare calități vocal-interpretative.

Școala din Atena și filialele ei

By Iulian in Carti, Sa privim pictura! 0 Comment

Lăsând la o parte Capela Sixtină a lui Michelangelo, cele mai frumoase opere de artă de la Vatican sunt, fără îndoială, camerele pictate de Rafael.

Iar între acestea tronează Școala din Atena, în care acest geniu liniștit, cum îl numea un critic, a construit o reprezentare a unora dintre celor mai strălucite minți al Antichității, echivalentă cu echipa galactică a Realului din Madrid, în vremea lui Zidane, Figo et comp.

Pictura impresionează prin desăvârșita naturalețe a ansamblului pictural, dar cea mai mare plăcere rămâne identificarea marilor filosofi care o populează, personalități cărora Rafael le-a conferit figuri fictive, uneori chiar ale unor contemporani, dar totodată sugestive.

După cum bine știți, în centru îi avem pe Platon (cu chipul lui Leonardo da Vinci), arătând spre înalt, precum și pe Aristotel, arătând spre pământ, spre cele fizice și palpabile.

Mai jos, un pic mai în față, sprijinindu-și capul este Heraclit, gânditorul ciufut, cu chipul lui Michelangelo, căruia rivalul și admiratorul Rafale îi aducea astfel un omagiu asezonat cu ironie.

Tot în centru, tolănit pe scări și semidezbrăcat, îl găsim pe Diogene Cinicul, cel care respingea convențiile societății.

Undeva în centru, spre stânga, într-o robă verde și din profil, cu vestitu-i nas borcănat și faimoasa-i frunte largă, este Socrate.

Tot în stânga, mai în prim-plan, este un grup al altor spirite care au influențat cursul omenirii: Pitagora, citind dintr-un volum masiv, iar Averroes și Anaximandru inspirându-se de la el; tot înspre el privește și Parmenide, iar înspre privitor își ațintește chipul inteligent Hypatia din Alexandria, frumoasă, așa cum numai Rafael știa să redea o femeie.

În spatele acestui grup, spre marginea stângă a frescei, cu o mină relaxată, citind dintr-o carte și având rămurele de măslin sau de viță de vie pe cap, este Epicur.

În partea dreapta, îl vedem folosind un compas pe Euclid, căruia artistul i-a atribuit figura lui Bramante.

Deasupra lui, în plan depărtat, îl găsim pe Plotin, despre care se spune că ar avea chipul lui Donatello.

V-am spus toate acestea pentru plăcerea de a desluși o operă care mă fascinează, dar și pentru că, parcurgând Istoria ilustrată a filosofiei a lui Tom Jackson, m-am lăsat deseori în voia reveriei, imaginându-mi cum i-ar fi înfățișat Rafael pe toți gânditorii ulteriori Antichității despre care am citit.

Oare cum s-ar fi prezentat Kant, Freud, Descartes, Nietzsche, Marx, Hume sau Erasmus?

Faptul că am asociat acest volum cu opera renascentistă nu este doar rodul unei minți care a zburdat în voie.

Ca și Rafael, care surprinde esența fiecărui filosof printr-un gest, Tom Jackson comprimă esențialul contribuției fiecăruia într-o pagină sau două.

O simplificare la care mulți ar strâmba din nas, în lucrarea sa este în mod asumat o deschidere de porți și de drumuri, este un instrument educațional neprețuit.

Este scheletul pe care adaugi musculatură intelectuală prin lecturi suplimentare. De pildă, recomand ca primele care urmează acesteia să fie History of Western Philosophy de Bertrand Russell și The Story of Philosophy de Will Durant.

Iar pasul suprem este, bineînțeles, să citești operele propriu-zise ale filosofilor.

Ce am apreciat în mod special la Istoria ilustrată a filosofiei este modul impecabil în care este structurată cronologic, dar și ideologic. Aristotel însuși ar surâde aprobator, văzând că modul său de organizarea cunoașterii a fost dus pe asemenea culmi de performanță.

Dincolo de bucățele enciclopedice pe care le-am adăugat în sertărașele minții, această carte m-a îndemnat și să reflectez.

Filosofia nu este o ocupație pentru un grup restrâns de visători.

Nu, este preocuparea omului pentru tot ce face.

În interior și în exterior, în trecut și în viitor, în viață și în moarte.

Cine acordă timp acestor lucruri este filosof, iar un filosof este îndreptățit să conducă Polisul, așa cum își dorea Platon.

Avea dreptate?

Nu știu, dar merită să discutăm și să filosofăm despre asta.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru cursul de introducere în filosofie de care am avut nevoie de când mă știu.

Cu CFR-ul nu evadează nici Houdini

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe la anul 1985, a avut loc o întâlnire inedită, cu beneficii întru posteritate.

Un scenariu lăsat neecranizat de Akira Kurosawa, a fost luat de regizorul rus Andrei Koncealovski și transpus într-o Alaskă friguroasă, cu actori hollywoodieni.

Rezultatul a fost Runaway Train, care, în oricare altă configurație, ar fi fost o peliculă de categorie B, dar care aici se ridică pe culmi de parabolă.

Doi deținuți evadează din închisoare, aleg un tren de marfă nepopulat, care să îi conducă spre libertate, neștiind că vehiculul feroviar a rămas fără frâne.

În paralel, directorul închisorii îi urmărește ca o Nemesis, iar reprezentanții companiei de căi ferate se dau de ceasul morții să evite o tragedie.

Ritmul acțiunii e alert dintru început și se intensifică pe parcurs, iar montajul care redă toate acestea e atât de meșteșugit realizat, că a primit o binemeritată nominalizare la Oscar.

Deși cea mai mare parte a filmului se învârte în jurul trenului care gonește inexorabil, merită amintită bucata de început, expozițiunea din închisoare, în care cunoaștem personajele și apucăturile lor și stabilim ce conflicte vor guverna acțiunea ce va să vină.

Universul carceral de aici e brutal, n-are aerul de microcosmos în care înflorește umanitatea din Shawshank Redemption. Am bănuiala că Andrei Koncealovski s-a uitat mai mult în ograda de acasă, unde nu era lipsă de pușcării sordide și deținuți feroce.

Cea mai mare calitate a peliculei constă, însă, în interpretările celor doi protagonilști.

Cel tânăr, jucat de Eric Roberts cu o dăruire care ne aduce aminte că împărtășește genele surorii Julia, e un derbedeu volubil, pe alocuri naiv și foarte dornic să intre în grațiile masculului hiper-alfa pe care îl construiește Jon Voight.

Personajul acestuia e copleșitor încă de la primele manifestări. Este asocialul prin excelență, este forța naturii neîmblânzite, este omul care nu așteaptă nimic de la omenire și simte că nu îi datorează nimic. Este omul care știe că Universul conspiră să îl omoare și se comportă ca atare.

Așa cum Runaway Train ca întreg ar fi putut deraia către ridicol, tot așa rolul lui Voight ar fi putut aluneca în emfază și grotesc gratuit. Însă acest mare actor dozează optim toate manifestările, astfel încât detestabilul pe care îl afișează tinde către sublim.

Prestațiile impresionante ale celor doi (ambele beneficiind de recunoașterea unor nominalizări la Oscar) nu se rezumă doar la psihologie, ci au și acel angajament fizic care, peste ani, îi va aduce o statuetă lui Leonardo DiCaprio în The Revenant.

Și nici raportul de subordonare dintre ei nu rămâne fix. Așa cum trenul gonește pe șine, așa se schimbă lucrurile între ei, mai ales când în scenă își face apariția Rebecca De Mornay, care etalează la rându-i o gamă amplă de reacții sufletești.

La scurt timp după ce am văzut Runaway Train, am făcut o călătorie cu trenul.

Mi-am dat seama, astfel, că, dintre toate mijloacele de transport, alături de vapor, te poate predispune la cele mai ample considerații existențiale.

Ești liber să te ridici, să privești pe geam, să mergi la toaletă (dacă nu cumva e o garnitură CFR, în care caz situația devine problematică).

Dar nu poți aduce modificări traseului, trebuie să i te supui.

Bineînțeles, poți oricând să cobori în vreo gară.

Întrebarea este:

Ai curaj să faci asta?

O faimă pe care nu și-o dorește nimeni

By Iulian in Filme 0 Comment

Lou Gehrig a fost un om remarcabil.

A fost un jucător de baseball ilustru, care i-a furat coroana faimosului Babe Ruth.

A avut succes prin propriile puteri.

A fost un soț devotat.

A fost un tip amabil, muncitor și modest.

Cu toate, acestea, dacă posteritatea i-a înregistrat numele, este pentru că Lou Gehrig a devenit sinonim cu o cumplită maladie, scleroza laterală amiotrofică, în urma căreia cel afectat își pierde treptat controlul asupra mușchilor.

Un destin pe care nu îl dorim nimănui, dar pe care Lou Gehrig l-a înfruntat și care face obiectul filmului The Pride of the Yankees.

Pelicula urmărește evoluția sa sportivă și personală, de la student serios, fără posibilități materiale, la stea în devenire a formației new-yorkeze, ajungând până la ipostaza de stâlp al echipei, totul în paralel cu relația frumoasă pe care o dezvoltă cu aceea care îi va deveni parteneră de viață și sprijin în suferință.

O mare parte a filmului regizat de Sam Wood este dedicată a-i construi lui Lou Gehrig un portret favorabil, pe care, din puținul pe care l-am citit ulterior, îl și merita.

Pentru a capta simpatia și compasiunea publicului, alegerea protagonistului era esențială, iar această sarcina i-a revenit lui Gary Cooper cu bonomia-i naturală și zâmbetu-i sfios.

Talentul acestui mare actor al Epocii de Aur a Hollywood-ului se relevă odată cu instalarea bolii și cu lupta sortită eșecului pe care Gehrig o poartă, chiar și psihologic, împotriva unui trup care refuză din ce în ce mai mult să îl asculte.

Tot acum, se înalță interpretativ și Teresa Wright, soția iubitoare, dar capricioasă, al cărei spirit alintat se oțelește și se transformă în acea forță vitală și neabătută de care are nevoie alături orice suferind.

Scenele de interior sau cele intime întrunesc canoanelor producțiilor de studio din anii ’40, însă cele din timpul meciurilor de baseball sunt foarte meșteșugit realizate și decupate, mai ales ținând de cont mijloacele disponibile în epocă.

Scenariul (la care a contribuit inclusiv Herman Mankiewicz, unul din condeierii Cetățeanului Kane) are accente de panegiric, dar discrete, și oferă destule momente duioase sau dramatice, încât să atenueze inevitabilul aer vetust al filmului.

Ce nu vădește deloc vârstă este senzația de tristețe amestecată cu triumf de la final, asemănătoare cu ultimele rânduri din Deșertul tătarilor de Dino Buzzati.

Soarta e crudă deseori.

Tot ce putem face e să stăm cât mai drepți în fața ei.

Așa cum a făcut-o Lou Gehrig.