Clarobscur italian

Italia a sedus pe mulți, inclusiv pe subsemnatul.

Printre multitudinea de alți înamorați de această țară atât de dăruită de natură și de istorie se numără și Leslie Forbes, care i-a dedicat un întreg roman, Waking Raphael.

Plasat în Urbino, cartea urmărește peripețiile interioare și exterioare a trei femei, pe care destinul le aduce în același timp în orașul renascentist care l-a oferit lumii pe Rafael Sanzio.

Una este o englezoaică de vârsta a doua, proaspăt divorțată, chemată să restaureze tabloul rafaelit La muta.

A doua este o fătucă din Canada, ignorantă și dinamică, prezentatoare a unui documentar despre pictorul Madonelor.

A treia este o femeie de vârstă nedefinită, marginală și taciturnă, care trăiește departe de ochii celorlalți, numită de unii chiar La muta.

Firele lor narative se împletesc și chiar se întretaie, dezvăluind o poveste complexă și tenebroasă, în care trecutul marcat de ororile fascismului influențează încă prezentul zbuciumat de scandalurile asociate cu Mafia și Biserica Catolică.

Aici este marea calitate a romanului, faptul că nu este doar un ghid entuziast al acelei părți a Italiei. Dincolo de plăcerea descrierilor culinare sau a peisajelor pitorești, urbane sau rurale, și lăsând deoparte foarte documentatele aspecte legate de restaurarea unei picturi, cartea nu ocolește corupția umană și insituțională din spatele acelei la vita e bella pe care o vedem când mergem în vacanță în Cizmă pentru câteva zile.

Chiaroscuro nu e doar un termen din artă.

Mai deunăzi o auzeam pe o amică exprimându-și admirația față de romantismul bărbaților italieni (în contrapondere cu țărănia celor autohtoni, bănuiesc).

Leslie Forbes nu-și poate dezamăgi cititoarele și compune trei derivate ale acestui arhetip.

Bărbatul dur, cu șorțul plin de sânge de porc, dar și capabil de sensibilitate.

Tinerelul volubil și pilot de scuter.

Contele rafinat (și viciat).

Așa că damele care vor să facă turism intelectual vor găsi prilej de visare oricum ar fi.

Waking Raphael e perfect ingredient pentru la dolce vita estivală.

Antrenantă, facilă și deloc superficială.

A se asocia cu un cocktail, pe un șezlong pe malul Adriaticii.

Jocul ca evadare

Castelul familiei d’Este din Ferrara este un moment închinat puterii.

Este impozant, este înconjurat de apă, pentru a-l face inaccesibil, iar în interior are două mari părți.

Cea de sus încântă prin decorațiuni, atât prin realizare, cât și prin tematică (există inclusiv o sală dedicată unor sporturi din epocă).

Cea de jos tulbură, pentru că este compusă dintr-o rețea de celule care par mai înfricoșătoare decât cele din Palatul Dogilor, de pildă. Unele au încă aerul jilav și oprimant care invită la deznădejdea unei sentințe fatale.

Nu-mi imaginez cum un deținut ar fi putut scăpa de acolo. De aceea, nu e de mirare că pereții acestor hrube sunt ticsiți cu inscripții, prin care nefericiții captivi și-au exprimat furia sau resemnarea sau și-au găsit o palidă formă de evadare prin artă.

Dintre toate formele de a amăgi universul carceral care mi-au ieșit în cale până acum, aici am găsit-o pe cea mai spectaculoasă.

O aveți în imaginea de mai sus.

De menționat că niciunul dintre membrii personalului castelului, oricât de îndatoritori ar fi fost, nu m-a putut lămuri pe deplin în privința acestei creații aparte, așa că tot ce veți citi în continuare sunt presupunerile mele.

După cum se vede, este vorba despre o suprafața ca a tablei de șah, dar de formă circulară.

În jumătatea inferioară a desenului, pătratele albe conțin diverse silabe.

Citite în normal de la stânga la dreapta, par a proclama nevinovăția autorului și a deplânge ghinionul de a fi ajuns acolo.

Dar nu cred că a depus atât efort doar pentru atât. Fără a fi cunoscător la limbii italiene, cu atât mai puțin a variantei sale ferrareze renascentiste, tot mi s-a părut că, urmând diverse trasee pe tabla de joc, am putut compune diverse cuvinte. Și chiar dacă unele nu erau reale, sunau plauzibil.

Într-un cuvânt, m-am jucat.

Mă aventurez să spun că pentru asta l-a folosit și artistul necunoscut.

Și-a umplut timpul încercând să-și păstreze mintea vie.

Ca unul care îndrăgește jocurile de societate, mărturisesc că am simțit o emoție autentică simțind conexiunea cu acest om care a trăit acum sute de ani.

Și mi-a confirmat, încă o dată, că ludicul e hrană pentru sănătatea mintală.

Film în sat despre sat

Cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului.

Motivația juriului Nobel pentru acordarea premiului către Mario Vargas Llosa poate constitui și descrierea demersului artistic realizat de Paul Negoescu în multilaureatul film Oameni de treabă.

Pelicula are o structură americană, impecabil adaptată stilistic și caracterologic la universul rural românesc (în cazul de față în Botoșani), unde factorii de putere sunt primarul, popa și șeful de post și unde Omerta e lege.

Ilie (zis și Iliuță, pentru apropiați) e un polițist care se târâie prin viață și mai are un singur dor: să-și cumpere o livadă.

Când e aproape să își vadă amărâtul de vis împlinit, se vede prins în ițele unei crime, pe care partenerul lui tânăr și zelos de la oraș se încăpățânează să o elucideze, deși semnalele de la mai marii comunități sunt să bage totul sub preș.

Suntem martorii deja familiarului proces prin care se fac aluzii, amenințări și oferte voalate, cu toate consecințele nefaste pe care le știm.

Din punct de vedere al realizării, Oameni de treabă uzează de vechiul mecanism al cadrelor prelungi în care îi urmărim pe actori fumând sau mâncând sau pur și simplu șezând. Meritul regizorului este că a învățat din excesele iluștrilor înaintași și a dozat procedeul suficient de bine, încât nu e supărător și e mai mult o cale de a ne apropia de povară sufletească pe care protagonistul o duce pe umeri, aproape literal.

Adus de spate, obosit de viață, obosit de moarte, Iulian Postelnicu își asumă o interpretare foarte dificilă, de placiditate punctată de excelente momente de expresivitate, ceva de genul creației care i-a adus lui Cassey Affleck Oscarul pentru Manchester by the Sea. Deznădejdea și rebeliunea care se deșteaptă treptat în sufletul său țin filmul închegat și interesul treaz în ciuda mizei sale deloc glorioase.

Distribuția are accentul moldovenesc și prestația necesare, însă nu cred că a fost, este și va fi vreun spectator din generația mea sau mai în vârstă care să nu fi fost impresionat de prezența scenică a lui Vasile Muraru.

Ca unul care a crescut cu scheciurile ușurele care îl aduceau împreună cu răposatul Nae Lăzărescu, personajul său de aici este un monument de subtilitate. Fără artificii actoricești, Vasile Muraru reușește să redea un ipochimen respingător, chiar dacă nu îl vezi întreprinzând nimic abominabil.

Este însăși fața samavolniciei care le-a adus în pragul disperării și ale cărei efecte se văd în explozia de la Crevedia sau în crima din Grădina Botanică din Craiova sau în tragedia de la 2 mai.

Tocmai pentru că Oameni de treabă reușește să surprindă asta cu lăudabilă eficiență artistică, îi rog pe realizatori să nu mai catalogheze filmul drept comedie și să schimbe afișul ăla oficial, care e o minciună sfruntată.

Filmul nu e amuzant decât prin ciclicitatea unui scene minore.

În rest e amar, cu un dram de umanitate.

Așa cum e viața în România în general.

***

Am vizionat această producție cinematografică pe un tăpșan de la Cernăteștii de Dolj, sub cerul înstelat, zgribulit un pic din cauza frigului nocturn de vară târzie, în cadrul proiectului Film în sat, inițiat de inimosul Toma Cuzin, care a înțeles că arta poate fi un liant între rural și urban, o mână întinsă către semeni care nu au atât de mult la acces la ea, dar care o pot aprecia la fel de mult.

Remarcabil este și spiritul de festival autentic pe care l-a generat acest proiect, o vibrație de care purcoiul de bani cheltuit cu Craiova Intencity e încă departe.

Imaginile suprinse de amicul Daniel Botea sunt elocvente în acest sens.

Sei bellezze

La Pinacoteca Națională din Bologna sunt multe picturi superbe.

Atât de multe, de fapt, încât nu le poți savura pe deplin într-o vizită scurtă.

Așa că, la un moment dat, fermecat de una dintre imaginile de mai jos, m-am concentrat să remarc acele figuri feminine de o frumusețe transcendentală.

Mai jos aveți șase dintre ele (pentru simplificare, voi menționa doar numele pictorului, nu și titlurile tablourilor).

Vă las vouă ingrata sarcină de a o alege pe cea care vă place cel mai mult.

Eu n-am reușit să o duc la capăt.

Nicolo dell’Abate

Guido Reni

Giorgio Vasari

Giovanni Andrea Sirani

Gaetano Gandolfi

Donato Creti

Cu nașu’ la neurolog

Există filme eterne.

Există filme care se prăfuiesc și rămân doar exponate într-un muzeu al cinematografiei.

Și mai există și filme care rămân relevante, dar a căror semnificație se rotește dintr-o parte în cealaltă, pe măsură ce lumea se schimbă și au loc evenimente care schimbă optica oamenilor.

Este cazul cu Awakenings, o producție de început de ani ’90, caracterizată de generozitatea naivă specifică perioadei și care își păstrează mesajul profund umanitar, dar care, din păcate, a fost îmbogățită cu o nouă dimensiune.

Inspirată de o mărturie a ilustrului neurolog Oliver Sacks, pelicula adaptată pentru ecran de Steve Zaillian și regizată de Penny Marshall urmărește eforturile unui doctor inimos, care refuză să accepte că pacienții suferind de encefalită letargică sunt pierduți pe vecie și le administrează un medicament experimental, care îi trezește din starea catatonică și le redă o brumă de viață activă.

În scopuri sentimentale și narative, filmul ignoră faptul că un om care nu s-a mai mișcat de un sfert de veac nu are cum să zburde dintr-o dată, dar compensează prin luciditatea de a ne înfățișa și dificultatea readaptării, precum și caracterul trecător al acestor beneficii. Într-un fel, este o nouă versiune a curbei triste și înălțătoare din Flowers for Algernon.

A nu se rata aceste nici acele mici momente care descriu chinurile obținerii finanțării pentru un spital; noi românii, le simțim abia acum veridicitatea dureroasă.

Un pacient anume primește partea leului în poveste. Acesta este Robert De Niro, care la vremea aceea impresiona printr-o interpretare de mare angajament fizic, curat material pentru Oscar, nefiind de mirare că acest colosal actor primea atunci încă una dintre multele sale nominalizări.

Creația sa este meritorie, tocmai prin faptul că, deși vădit exagerată în multe momente, stârnește un amestec de fascinație și repulsie, iar acest prilej de a-mi examina ambivalența atitudinii față de semeni ai mei atât de crunt loviți de soartă și genetică a fost un exercițiu de umilință și compasiune.

Însă n-o să vă ascund că atenția mi-a fost permanent îndreptată către Robin Williams.

Un comediant de geniu, un bufon strălucit, dar care a suferit într-atât înăuntru, încât a ajuns să își pună capăt zilelor.

Emfatic în cele mai multe dintre manifestările sale artistice (vezi de pildă Deads Poets Society), protagonistul său de aici rezervat, nesigur, inadaptat. Un rol atipic, remarcat în treacăt de contemporani, dar care acum e ca o enigmă.

Era oare doar o expresie a unui imens talent și a unei impresionante capacități de transformare?

Sau era un crâmpei din lupta interioară pe care Robin Williams o ducea cu sine oriunde?

Nu vom ști niciodată.

Întâmplarea face că scriu aceste rânduri exact în ziua în care am aflat, acum mai mulți ani, că o prietenă apropiată s-a prăpădit într-un accident de mașină.

Și ea era muncită de proprii demoni.

Și nu voi ști niciodată ce șansă avea să îi învingă.

Și nici cât am ajutat-o sau aș fi putut să o ajut.

Dar am o fotografie a ei, zâmbind frumos.

Așa cum avem și Awakenings, cu Robin Williams, zâmbind frumos.

Despre Invictus și manifestările lui

Închisoarea este un microcosmos aparte.

Însă sunt puțini cărora le place să fie parte din el.

Unii dintre rezidenți merg chiar mai departe și evadează.

Iar modul cum o fac este o mărturie grăitoare asupra inventivității, perseverenței și rezistenței psihicului uman.

Fugarii a Ruxandrei Cesereanu vine să ne ofere un crâmpei din această latură spectaculoasă a istoriei, mai precis Evadări din închisori și lagăre în secolul XX.

Autoarea declară dintru început că se concentrează asupra evadărilor unor deținuți politici sau a unor prizonieri de război, dar asta nu știrbește bogăția relatărilor.

Poveștile pe care ni se spune, deși doar câteva picături într-un ocean, sunt atât de fascinante, încât parcurgi volumul cu nesaț, ca pe o carte bună de aventuri.

Cu un condei doct, dar fluid, Ruxandra Cesereanu procedează aristotelic, descompunând expozeul în tipologii diverse, de evadări și evadați, de procedee și motivații.

Iar marele său merit este puterea de sinteză, pe care o s-o dovedesc într-un mod cât se poate de plăcut mie.

În timp ce parcurgeam paginile cărți, mă descopeream gândindu-mă la diverse filme care pot ilustra diversele aspecte tehnice sau psihologice prezentate.

Iată mai jos o listă lungă, dar nici pe departe exhaustivă a unor astfel de pelicule:

Le trou – tradus simplu – Gaura – acesta este filmul suprem care demonstrează de câtă ingeniozitate sunt în stare acei deținuți chitiți să scape; iar dacă aveți îndoieli în privința veridicități, aflați că unul dintre protagoniști este el însuși un fost fugar, ales să joace în film tocmai pentru asta.

***

Un condamné à mort s’est échappé (ou Le vent souffle où il veut) – un film care prezintă evadarea ca atitudine filosofică, dar care nu e cu mai prejos în privința suspansului decât producția de mai sus.

***

The Shawshank Redemption – știu că e un pic urât din partea mea să vă dezvălui oarecum deznodământul, dar erau pagini ale cărții Ruxandrei Cesereanu care parcă descriau perseverența personajului lui Tim Robbins.

***

Escape from Alcatraz – titlul e elocvent în sine, însă merită menționat că, dincolo de partea fizică a operațiunilor desfășurate de Clint Eastwood, mentalitatea sa de om care acceptă provocarea supremă este leit a multora dintre figurile descrise în carte.

***

Midnight Express – la un moment dat în acest film, protagonistul și prietenii săi dezbat posibilele metode de evadare – peste zid sau pe sub zid; nu doar că acestea corespund exact taxinomiei propuse de Ruxandra Cesereanu, dar finalul peliculei ilustrează o a treia abordare pe care autoarea o menționează în lucrarea sa.

***

The Fugitive – cartea nu acordă atenție doar metodelor de evadare, ci și modului de viață al fugarului după ce a reușit să depășească barierele constrângerii fizice a închisorii, iar cu greu se poate găsi surprinsă această perpetuă vigilență și dedublare mai bine decât în această peliculă pe care pot să o văd și o să revăd la nesfârșit.

***

The Runaway Train – cel puțin prima parte a filmului este o impecabilă frescă a unor tipologii diverse de evadați (profesionistul și oportunistul), precum și a măsurilor de precauție luate de aceștia pentru a se ține departe de raza de acțiune a urmăritorilor.

***

The Great Escape – așa cum ne spune și Ruxandra Cesereanu, evadările colective au fost mai rare și mai puțin încununate de succes decât cele individuale; aici avem povestea romanțată a uneia dintre cele mai cunoscute dintre ele.

***

Papillon – nu putea să lipsească acest film, care prezintă, într-un cadru luxuriant, întregul traseu al unei evadări, de la idee la execuție.

***

Stalag 17 – un film complex și surprinzător de amuzant, având în vedere că se petrece într-un lagăr de prizonieri din Al Doilea Război Mondial; e foarte ilustrativ pentru eterna cursă dintre captivii care vor să evadeze și autoritățile care vor să îi împiedice.

***

Out of Sight – o peliculă care merită să fie pe această listă, chiar și numai pentru scena de final, care îi are în prim plan pe George Clooney și Samuel L. Jackson.

***

Life – o comedie dulce-amară cu Eddie Murphy și Martin Lawrence, amici și deținuți pe viață, în care unul dintre ei încearcă în permanență să evadeze, cu succesul pe care îl au mulți în a se lăsa de fumat.

***

The Way Back – un film regizat de reputatul Peter Weir, care urmărește una dintre poveștile despre anduranță amintite și de Ruxandra Cesereanu, cea a evadaților din Gulag care străbat deșertul Gobi pentru a ajunge în India; într-unul dintre cele mai simpatice roluri îl regăsim pe Dragoș Bucur.

Ca o concluzie, vă las cu versurile de final din Invictus, poezia lui William Ernest Henley, pe care un deținut faimos, Nelson Mandela, și-o recita în lunga-i captivitate, pentru a-l ajuta să evadeze.

Nu fizic, ci psihic.

De unde începe totul.

It matters not how strait the gate,

How charged with punishments the scroll,

I am the master of my fate,

I am the captain of my soul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie a neîmblânziților.

Ultima noapte de dragoste, întâia zi de disimulare

Încă de la genericul filmului L’ultima notte di Amore simți că vei fi martorul unor lucruri grave și intense.

Totul începe cu o superbă panoramă aeriană a orașului Milano, însoțită de o coloană sonoră neliniștitoare și captivantă.

Iar în această stare de spirit rămâi până la final.

Povestea îl urmărește pe numitul Amore, polițist aflat în prag de pensie (la o vârstă decentă de 55 de ani, nu ca unii de pe prin România, care la 40 se simt deja obosiți), care acceptă să facă un comision pentru un mahăr chinez, mai precis să însoțească un curier, purtător de chestii prețioase.

Își mobilizează și un coleg, însă lucrurile nu merg a unse, iar de acolo pornește o întreagă sarabandă de momente tensionate, care împinge limitele și resursele mentale și fizice ale protagonistului și ale consoartei sale pe parcursul unei nopți de pomină (de aici și titlul).

Fiind o producție de suspans, rămân fidel unui precept propriu și vă las doar cu această descriere succintă.

Există hibe logice în scenariul lui Andrea Di Stefano, iar soluționarea unor situații uzează cam mult de deus ex machina, însă toate acestea sunt compensate de contribuția lui Andrea Di Stefano ca regizor, căci L’ultima notte di Amore e mai degrabă de un film de stare, în care savurezi încărcătura emoțională a interacțiunilor și guști adrenalina pe care acest ansamblu magic care este montajul cinematografic o induce chiar și celui mai experimentat spectator.

Bineînțeles, nimic n-ar funcționa, dacă oamenii care populează și gonesc în această cursă a disimulării n-ar fi, dacă nu credibili, măcar sugestivi.

Ca personaj principal, polițist onest, dar nu ușă de biserică, Pierfrancesco Favino are de dus multe reacții și o face, fără vreo emfază italienească specifică, ba chiar redând excelent dedublarea, când intriga îl duce pe făgașul disimulării.

Volubilă până la epuizare, dar irezistibilă îi este și partenera de ecran Linda Caridi, care reușește să îți devină simpatică prin devotament, deși inițial pare odioasă prin arivism. Se mai remarcă și rotofeiul Antonio Gerardi, pe care l-aș vedea drept un pitoresc Polonius într-un viitor Hamlet regizat de Paolo Sorrentino (nu, nu știu nimic despre asta, dar pot să visez, nu?).

Deși L’ultima notte di Amore e, până la urmă, un film de divertisment, nu ocolește chestiuni sociale spinoase.

Ni se arată fățiș influența, deloc fastă, a influenței capitalului subteran chinezesc în metropola Lombardiei. Ce vedem în fotbal e doar vârful icebergului.

În plus, fără a fi o noutate, conștientizăm că polițiștii nu sunt nicăieri pe lumea asta entității abstracte, al căror scop este să aplice legea și să mențină ordinea. Sunt indivizi în carne și oase, au nevoi și scăderi, reacționează emoțional mai mult decât rațional și sunt parte a unui ecosistem antropic, cu toate ale lui.

Iar fiecare culege ceea ce seamănă sau i-a adus vântul pe câmp.

Teatru subversiv și distractiv

Ce-i lipsește lumii teatrale din Craiova?

Un pic de competiție.

Ce-i drept, e greu să te bați cu TNC, care, chiar și în peisajul oropsit al culturii din România, beneficiază de resurse colosale față de alte instituții private de profil.

Însă există diverse strategii de gherilă și nu mică mi-a fost bucuria să le văd aplicate într-un local din Craiova, pe nume său Fado Pub.

Ideea de teatru într-un bar mi se pare excelentă în sine, pentru că această artă nu e doar aia hieratică, la care te duci bine înțolit (nu că aș exagera eu, unul, în privința asta), ci și aceea care are loc în subterană, în locuri unde poți vorbi vrute și, mai ales, nevrute, unde se încheagă comunități care se uită chiorâș la regulile oficiale.

Bineînțeles, nu mai e luptat contra vreunei dictaturi fățișe, dar, chiar și așa, atmosfera de la Fado Pub mi s-a părut ușor subversivă.

Decorurile barului au ceva care se vrea neliniștitor, dar treci rapid peste ele. Locul e populat de obișnuiți de-ai săi, de aceea, când vine un grup de familiști precum cel care m-a însoțit pe mine, simte că e cumva factor alogen.

Dar cel mai îndrăzneț și important este piesa în sine pe care am văzut-o.

Situația este un ansamblu de cinci scheciuri inspirate de texte de Tudor Mușatescu, aranjate scenic de Darko Huruială și Cătălina Vînătoru, care servesc și drept voci narative, o metatextualitate simpatică grație dicției haioase a celor doi.

Distribuție e compusă din Corina Oprea, Gloria Mihail, Mihai Alexandru Purcaru și Adrian Tudor, cărora le adresez felicitări de grup.

Pentru dăruire, pentru savoare, pentru exactitatea reacțiilor. N-a fost nimeni din gașca mea care să nu fi ținut minte vreun gest sau vreo replică, pe care apoi să le folosească la mișto pe drumul de întoarcere. Iar ăsta e un indicator foarte relevant al succesului unei piese de teatru.

Subiectele situațiunilor cu pricina sunt frivole fără excepție.

Adulterul e la mare cinste.

Însă perdeaua e trasă cu multă eficacitate.

Nu tu înjurături, nu tu nuditate gratuită (poate niște coapse dezgolite, dar pe cine mai surprinde asta?).

Oricine ai fi ca spectator, progresist ardent sau conservator feroce, ești în siguranță să te distrezi.

Și atât de amuzantă e Situația, încă tupeul de a resuscita pe Mihaela Runceanu, de a cărei soartă tragică unii dintre noi își mai aduc aminte, trece aproape neobservat.

Așa cum trece ora acea a piesei, pe care o vrei mai lungă.

Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova are competiție.

Mică, dar afurisită.

The Misfits

În 2005, doi critici literari de la revista Time au compilat o listă cuprinzând cele mai bune romane de limbă engleză publicate din 1923 (anul debutului publicației) și până la momentul respectiv.

Printre acestea se găsea și Under the Volcano a lui Malcom Lowry.

Când, scotocind prin cutiile cu chilipiruri de la un anticariat celebru, am găsit o ediție mai veche a acestei cărți, am înșfăcat-o mai mult de dragul prețului derizoriu.

Nu știam ce dar extraordinar urma să-mi fac.

A durat ceva până am citit-o și a durat ceva să o citesc.

Cineva caracteriza proza lui Lowry ca situându-se între Hemingway și Nabokov.

Parțial sunt de acord. Psihologia personajelor și descrierea atentă, obsesivă a fiecărui gest trimit către Hemingway, care ar fi rezonat sigur și cu apucăturile protagonistului.

În privința lui Nabokov, înțeleg paralela, dar am unele obiecții în privința ei. Da, și scriitura lui Lowry este luxuriantă (dat fiind și cadrul în care se desfășoară așa-zisă acțiune), dar, dacă autorul Lolitei se lasă în voia plăcerii unui estet, aici am simțit și furia unui suflet care căută expiația.

În Under the Volcano urmărim chinurile interioare a trei personaje: un consul britanic dintr-un orășel mexican, dependent de alcool până la delirium tremens; soția (actriță ratată) care îl părăsise, dar care se întoarce animată de firava speranță că o pot lua de la început; fratele lui mai mic, aventurier și idealist ambivalent, la rându-i încercând să repare o relație alterată din motive emoționale pe care le deducem pe parcurs.

Fiecare dintre cei trei are monologuri și conturi de reglat cu sine, confesiuni sincere sau duplicitare în care trecutul și prezentul se amestecă, însă paginile care descriu prăbușirea neuronală a Consului sunt, într-adevăr, demne să stea alături de cele mai mari capodopere ale literaturii.

Cu mijloace stilistice deloc științifice, Malcom Lowry reușește să redea precis descompunerea cognitivă a unui creier, în care stimulii exteriori sunt percepuți distorsionat, iar reprezentările interioare se transferă în percepțiile asupra lumii înconjurătoare.

În aceste momente, romanul devine cel mai greu de citit și cel mai captivant de decodat.

John Huston a ecranizat această carte în 1984, oferindu-i lui Albert Finney unul dintre cele mai mari roluri ale carierei.

Să fie oare o simplă coincidență că este vorba de același regizor care a suferit el însuși de probleme cu băutura, dar și care realizase cu două decenii înainte The Misfits, elegia a trei suflete chinuite, jucate de trei actori bântuiți de proprii demoni?

Poate că da.

Sau poate că John Huston a înțeles ce am înțeles și eu, și cei de la Time și mulții alții.

Under the Volcano este ca o radiografie a abisului naturii noastre corticale.

Comunitate în văzduh – Festivalul Aventura Baloanelor

Am vizitat odată la Palais de Tokyo din Paris o expoziție temporară, situată la întâlnirea dintre ecologie, science-fiction și filosofie.

Una dintre ideile centrale era că am putea ușura Pământul de o parte din povara la care îl supunem, alegând să trăim în aer.

În aer, cu ajutorul baloanelor.

Erau prezentate nenumărate proiecte, unele mai fanteziste, altele atingând ușor plauzibilul, culminând cu un mini-documentar despre un cuplu care chiar a pus ideea în practică.

Deși am pus această viziune undeva în spatele memoriei, mai degrabă ca pe un produs simpatic și nu foarte realist al imaginației umane, mi-a revenit în plin cortex când am aflat despre Festivalul baloanelor cu aer cald ”Aventura Baloanelor”, aflat deja la a doua ediție.

Acesta se va desfășura în perioada 1-3 septembrie 2023 lânga lacul Geormane din comuna Bratovoești (județul Doj) și va aduce împreună între 10 și 12 baloane cu aer cald din țară și din străinătate.

Simpla mențiune a unui așa număr de baloane mă trimite cu gândul la o flotă impresionantă, la o veritabilă comunitate de aeronauți, însă organizatorii – Asociația ”Oltenia de 10” și ARIES Oltenia – au ambiții mai mari de-atât:

“Oltenia de 10” în partneriat cu ARIES Oltenia și cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local Bratovoești organizează în perioada 1-3 septembrie 2023 pe malul lacului Geormane din comuna Bratovoești, Festivalul Baloanelor cu aer cald “Aventura baloanelor, ediția a II-a. Festivalul își propune să promoveze zborul cu balonul cu aer cald și regiunea Oltenia ca destinație turistică. Aflat la cea de-a doua ediție (prima ediție desfășurându-se în anul 2019 în vecinătatea municipiului Băilești), Festivalul ne propune o poveste de 3 zile, 1-3 Septembrie, o poveste în care vă invităm să descoperiți frumusețea meleagurilor oltenești, ospitalitatea locală și buna dispoziție oltenească.

Pe parcursul celor 3 zile vor avea loc zboruri libere (dimineața, la răsăsritul soarelui – ora 07:00 și seara, înainte de apus – ora 18:00) și zboruri ancorate (seara, în intervalul 18:00-21:00).
Între zboruri, atmosfera va fi animată la sol de activități dedicate atât copiilor cât și adulților prin activități ale partenerilor și sponsorilor: jocuri interactive pentru copii furnizate de ONG-uri din Craiova și Școala Româno Britanică, zonă de “food and drink”, coffee bike, suveniruri cu baloane cu aer cald, expoziție auto, plimbări cu caiacul pe lac, plimbări cu cai).

Se pare că ideea vizionarilor de la Palais de Tokyo, de a construi o comunitate în jurul acestui vehicul fascinant și atât de prietenos cu mediul se materializează într-un mod nebănuit, nu?

În ceea ce mă privește, nu pot să ratez imaginea acestei Armada de Baloane cu Aer Cald, ridicându-se concomitent de la sol.

Iar dacă apuc să mă ridic în vreunul dintre ele, ceea ce nu va fi ușor, pentru că doritori sunt câtă frunză și iarbă, o să simt exact ceea ce spune citatul de mai jos:

Mi-e frică de înălțimi, dar mai frică mi-e că nu voi zbura niciodată.