Să privim pictura! (CXXXIV)

Fecioara Maria de Gonfalone

De cele mai multe ori, las o pictură să-mi glăsuiască singură.

E un test pentru artist – să fie capabil să-mi transmită ceva fără să aibă nevoie de explicații.

E un test pentru mine – să fie capabil să decodez semnificația ei fără să mai am nevoie de explicații.

Acest tablou, pe care l-am descoperit în muzeul din cadrul Catedralei din Matera și realizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea de un artist din sudul Italiei, a întrunit ambele cerințe.

Am văzut în el un îndemn la egalitate, care să extindă atât la cei suficient de importanți să aibă o față distinctă, cât și la mulții nenumiți, care se pierd în negura istoriei și în subsolurile societății. Simetria compozițională a imaginii e grăitoare în acest sens.

După ce l-am contemplat și descifrat după mintea-mi de om al secolului al XXI-lea, am purces la validarea ambelor teste de mai sus, lecturând explicația alăturată.

Este vorba despre un tablou înfățișând-o pe Fecioara Maria a Golfalone, mai cunoscută și ca Mater Omnis (Mama tuturor), comandat de un fel de confrerie din Matera care se ocupa benevol ca orice sărman găsit mort pe stradă să fie îngropat creștinește.

Da, asta nu rezolva probleme acute ale nedreptăților acelei perioade, dar nici noi, în prezent, nu ne putem lăuda cu realizări supreme în această privință.

Mai e de lucru aici.

Însă, îi întind mâna artistul de acum câteva veacuri și îl invit să savurăm împreună reușita unui act de comunicare fără vorbe.

Cum să supraviețuiești istoriei

Unora le place Brahms.

Nu sunt de acord.

Nu doar unora, ci multora le plac compozițiile acestui artist care nu s-a sfiit să adoarmă la un concert al lui Liszt (când era tânăr) sau să se inspire din muzica romilor, făcând-o celebră prin Dansurile sale ungurești.

O simfonie nu e ceva de glumă.

Asta spunea Brahms însuși și nu erau vorbe în vânt, ceea mi s-a arătat la cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, care a inclus și Simfonia nr. 1 în Do minor, op. 68 a compozitorului german.

Am simțit în ea un îndemn aproape milităros, o energie cazonă, sunete ca un îndemn de la vânătorilor ample de odinioară.

În contextul belicos în care ne aflăm, ar părea un pic periculos să te lași animat de asemenea trăiri, dar în creația lui Brahms n-am aflat nimic agresiv, ci doar entuzismant, la fel ca atitudinea maestrului Cristian Mandeal, care a fost primul care și-a tras energie din note, de nu i-ai fi dat cei 80 de ani printre care s-a regăsit și o ucenicie sub Sergiu Celibidache cel din Cravata galbenă.

Dacă simfonie a fost antrenantă, cealaltă parte de Brahms a spectacolului a fost încă și mai relevantă pentru mine.

Am simțit în Concertul nr. 1 în Re minor pentru pian și orchestră, op. 15 o alegorie a modului cum omul a supraviețuit vicisitudinilor istoriei.

În alte compoziții de gen, pianul și orchestra conlucrează, își unesc sonoritățile pentru a transmite mesajul muzical.

Aici, orchestra arunca provocări de tot felul solistei Oxana Corjos, iar aceasta le răspundea în felurite moduri, așa cum omul a dezvoltat ceea ce psihologia modernă numește strategii de coping.

Evitare, seninătate, reacție virulentă.

Toate și-au găsit expresia în claviatura pianistei.

Iar acel moment minimalist, în care Brahms a vădit o modernitate nebănuită, nu departe a unui Erik Satie sau chiar Philip Glass, și căruia Oxana Corjos i-a dedicat o migală aparte, mi-au părut ca o supremă introspecție a omului care reflectează la toate câte se întâmplă și își pune întrebări precum în poezia lui Rumi (traducere – Octavian Cocoș):

Dacă vei veghea toată noaptea
Şi-o vei amesteca cu zorii
De dragul inimii,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă întreaga lume
Va fi acoperită de florile
Pe care cu trudă le-ai sădit,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă elixirul vieţii
Ce-a stat ascuns în întuneric
Va umple deşertul şi oraşele,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă datorită generozităţii
Şi iubirii tale
Câţiva oameni vor găsi adevărata viaţă,
Ce crezi că se va întâmpla?

Dacă vei turna un pahar
Plin cu vinul bucuriei
Pe capul celor deja beţi,
Ce crezi că se va întâmpla?

Hai, prietene,
Oferă iubirea ta
Chiar şi vrăjmaşilor.
Dacă le atingi inima,
Ce crezi că se va întâmpla?

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

La moda e mobile, ma Meryl no

E o replică simpatică în Project Hail Mary, referitoare la Meryl Streep, pe care bănuiesc că Ryan Gosling o spune nu doar ca datorie interpretativă, ci și ca un confrate:

She can play anything.

Așa e, numai Meryl Streep putea să resusciteze un personaj emblematic de acum douăzeci de ani, să îl umanizeze (cât se poate) și să-l fragilizeze, fără a a aduce atingerii savorii aparte de odinioară.

Există o scenă în The Devil Wears Prada 2 în care Miranda Priestly îi reproșează niște lucruri lui Andy a Annei Hathaway, folosind-se de paralela cu Cina de cea de taină în fața căreia se aflau.

Practic, simți că ai în față două opere de artă.

Aceasta continuare a filmului de succes din 2006 are de străbătut deja cunoscuta echilibristică între satsfacerea nostalgiei și aducerea narațiunii la zi din punct de vedere al conflictelor și problematicilor psihologice.

Îi reușește suprinzător de bine, căci criza presei tradiționale, asaltată de dezumanizantele restructurări și concepte precum EBITDA sau bonitate sau alte elemente de financiereză, dar și supusă capriciilor mogulilor ăstora din tehnologie, care n-au prea multă cultură, dar au prea mulți bani e o problemă care ni i-a dat pe toți demagogii ăștia care ne fac viața un calvar la nivel mondial.

Acesta este contextul construit de scenaristele Aline Brosh McKenna și Lauren Weisberger și în care personajele lui Anne Hathaway și Meryl Streep se văd nevoit să conlucreze, întru salvarea revistei lucioase care le-a adus odinioară împreună.

În schemă reapare și ușor revanșarda Emily Blunt, precum și Stanley Tucci, cu minunatul său aer stoic.

Haine frumoase și cadre meșteșugite, o coloană sonoră mai mult decât adecvată și apariții ale unor personalități din domeniu sunt metodele prin care regizorul David Frankel reînvie aerul de fițe inteligente pe care l-a emanat și The Devil Wears Prada cel de demult.

Însă filmul de acum sare în deliciu când se mută în Milano, adică în cea mai frumoasă țară din lume, pe care sper să o descopere fiecare pe viu. Dacă nu, avem măcar superba serie TV a lui Stanley Tucci însuși, intitulată Search for Italy.

Tot aici, Miranda Priestly a lui Meryl Streep se îmbogățește ca simbolism, luând aerul unui principe renascentist, machiavelic, rafinat și lipsit de scrupule.

Strălucirea ei o atrage după sine și pe a celorlalți membri ai distribuției, iar eu am plecat de la The Devil Wears Prada 2 cu zâmbetul pe buze și cu o îmbărbatare în suflet.

Când timpul nemilos ne-o va răpi pe Meryl Streep, ne vor rămâne Anne Hathaway și Emily Blunt.

Moda n-are decât să se schimbe, valoarea Hollywoodului să rămână la fel.

Miorița pe care o voiam

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Într-un orășel

Mândru englezel,

Iată vin în cale,

Se cobor la vale,

Trei turme de miei,

Cu un cioban,

Foarte ortoman,

Îi Hugh Jackman.

Și nu e ca păstorul ăla celebru din motive deloc plăcute pe care l-a văzut multă lume din tren între Roșiori și Videle, ci unul arătos și foarte cultivat care, în fiecare seară le citește cu glas tare romane polițiste, neștiind că turma lui de oi mândre și cornute, în frunte cu miorița laie bucălaie, le ascultă cu grijă și bagă la cap.

La un moment dat, baciul nostru cade răpus precum Nechifor Lipan, așa că oițele bârsane purced în investigație, ajutându-l pe polițistul cam tontălău al orășelului să dea de cap infamei crime care implică bani și un testament cu surprize.

Aceasta este ideea de la care pornește The Sheep Detectives, una care m-a cucerit instantaneu acum luni bune, când am aflat că, după aproape trei decenii, o să aflu, într-un final, cum s-a soluționat Miorița aia care mi-a mâncat zilele la admiterea la liceu.

Sccenariul semnat de Craig Mazin și Leonie Swann, inteligent și cu o morală mai înălțătoare decât fatalismul din balada noastră populară, este întrebuințat cu mare spor de regizorul Kyle Balda, care își folosește experința din păstorirea unor filme de animație precum Minions, ca să integreze efectele speciale ale mioarelor cu lumea cea reală, cu brazi și păltinași, preoți, munți mari, paseri, lăutari, păsărele mii și stele făclii.

Pe lângă o distribuție reușită în carne și oase, din care se distinge Nicholas Braun ca polițistul doar aparent la fel de prost ca Garcea și care e înnobilată de prezența Emmei Thompson, gurițele nu le mai tac oilor cu lână plăviță, împrumutând timbre vocale adecvate, precum ale Juliei Louis-Dreyfus (Elaine din exagerat de adulatul Seindfeld), Bryan Cranston (Water White din periculosul de adulatul Breaking Bad) sau Sir Patrick Stewart (Căpitanul Jean-Luc Picard din justificat de adulatul Star Trek: The Next Generation).

Profesorii de română cu fler au o șansă nesperată să predea Miorița într-un fel care să le și placă elevilor.

După lectură, să bage imediat o vizionare de The Sheep Detectives.

Baciul ungurean și cu cel vrâncean merită să meargă la ocnă pentru ce-au făcut, nu?

Să privim pictura! (CXXXIII)

Scenă la fântână.

Când spui Constantin Daniel Rosenthal (1820-1951), te gândești la artistul pașoptist și revoluționar, autor al celebrelor picturi alegorice înfățișând România în zbaterile pentru emancipare sau al unor portrete de personalități din eșalonul superior al societății vremii.

Însă Muzeul de Artă al României din București găzduiește și o lucrare a sa care e de o superbă ambivalență.

Se intitulează înșelător de placid Scenă la fântână.

Pe un fundal de peisaj cu o perspectivă bine marcată, se găsesc două personaje, care, pare-se, s-au întâlnit cumva pe neașteptate lângă ghizdurile unei fântâni.

E limpede că aparțin unor clase sociale diferite și e clar că tabloul are o fină încărcătură erotică.

Întrebarea este:

Cine momește pe cine?

Domnul de la oraș încearcă oare să o vrăjească pe fata simplă de la țară?

Sau țărăncuța face pe sfioasă ca să îl prindă în mreje pe boierul cel respectabil și naiv?

Argumente ar fi pentru ambele ipoteze.

Mână lui întinsă ca o chemare.

Piciorul ei îndoit în față ca o îmbiere.

Capul și piepul lui ușor aplecate spre în față.

Mâna ei care ridică discret fota cea albă.

Greu de decis, dar plăcut de admirat.