Nu e o întâmplare că Anonymous are o expozițiune declamată de Derek Jacobi.
Distinsul actor englez este unul dintre cei mai importanți exponenți ai teoriei oxfordiene, conform căreia William Shakespeare n-ar fi fost autorul piesele care îi sunt atribuite, paternitatea lor aparținându-i de fapt lui Edward de Vere, conte de Oxford.
Convingerea sa este împărtășită de confrați precum Mark Rylance (care are și câteva apariții în filmul de față) sau Jeremy Irons, la ea au aderat de-a lungul timpului nume grele precum Sigmund Freud, Antonin Scalia, membru al Curții Supreme a Statelor Unite sau Roger Penrose, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică.
Și, bineînțeles, Roland Emmerich și Jack Orloff, regizorul, respectivul scenaristul acestei pelicule.
De aceea se simte că Anonymous e realizat cu dedicare și, de ce să n-o recunoaștem, cu inspirație în direcția pe care și-a propus-o.
Totul pornește de la raționamentul că Shakespeare, care nu era foarte de neam și nici nu avea prea multă cultură, implicit, care s-a ocupat de-a lungul vieții cu treburi foarte mercantile, nu ar fi fost capabil să scornească acele metafore inubliabile și acele personaje din înalta nobilime care populează piesele binecunoscute.
Nu mi-am propus să le desființez teoria, dar pare că uită deliberat cât de reușite sunt figurile shakespeariene din josul societății și cât de bine radiografiază autorul, care o fi el, apucăturile deloc lirice ale acelor ipochimene.
Cu simțul logic suspendat, dar nu dezactivat, așa cum se cuvine la orice film, Anonymous poate fi savurat pentru impecabila atmosferă de intrigi și comploturi care a caracterizat sfârșitul domniei Elisabetei I.
Foarte deștepte sunt acele cusături care leagă evenimente și personalități politice ale vremii de personaje fictive, precum William Cecil ca sursă de inspirație pentru Polonius fiul său Robert Cecil ca model pentru Richard al III-lea.
Costumele sunt fastuoase, decorurile asijderea, iar Emmerich își temperează pornirile pe care i le știm din producții-dezastru precum Independence Day sau Godzilla și lasă tensiunea și dezvăluirile să se acumuleze la un ritm adecvat unei opere dramaturgice.
Îl ajută cohorta de interpretări de la reușite în sus, aplauze speciale cuvenindu-se lui David Thewlis (William Cecil), Edward Hogg (Robert Cecil) și lui Shakespeare însuși, față de care părtinirea e dusă la extrem, devenind un oportunist ordinar și un agramat, ambele excelent transpuse actoricesc de Rafe Spall.
Rhys Ifans, pe care n-ai cum, pur și simplu n-ai cum să nu ți-l aduci aminte din Notting Hill, reușește aici să adopte aerul distins și melancolic, aproape hamletian, al celui născut într-o lume în care nu s-a simțit confortabil,a unei victime a uneltirilor de tot felul, din calea cărora s-a refugiat în scris.
E seducător profilul ăsta, îl avem și noi pe Eminescu pe care îl idealizăm nepermis de mult ca om.
Deasupra întregii distribuții tronează prezența augustă a Vanessei Redgrave drept Elisabeta I, iar o ironie plăcută a soartei cinematografice ne aduce aminte că odinioară a întruchipat-o memorabil pe rivala reginei, în Mary, Queen of the Scots.
Deși vine din partea opusă, Anonymous servește sub același stindard precum Shakespeare in Love sau Hamnet.
Ne aduce aminte că ne pasă prea puțin cine a scris vorbele prin care Romeo o iubește pe Julieta, prin care Julius Caesar deturnează furia romanilor sau prin care Iago îl instigă pe Othello la rele.
Așa cum nici ne pasă că nu o fi scris același Homer atât Iliada, cât și Odiseea.
Le citim, le prețuim și așteptăm ecranizari reușite.
Hai, Christopher Nolan, să vedem ce-ai făcut!
