O nazistă ne-a făcut bine

Aceste Jocuri Olimpice de la Tokyo din 2021 sunt aparte, fără doar și poate.

Așa că se cuvine a fi marcate cu rememorarea unei alte ediții, care a prilejuit o realizare cinematografică pe care nu o putem ocoli, indiferent cât de neplăcute ne-ar fi anumite aspecte ale ei.

În 1936 a avut loc la Berlin o ediție a Jocurilor Olimpice pe care Hitler le voia o supremă și peremptorie dovadă a puterii sale și a supremației ariene.

I-a revenit aceleiași Leni Riefenstahl (autoarea monumentalului Triumph des Willens) sarcina să redea probele sportive și performanțele germanilor cu precădere într-un mod cât mai laudativ, iar această mare cineastă, căci nu-i putem spune altfel, ne-a oferit un spectacol care impresionează și astăzi.

Documentarul pe care l-a realizat beneficiind de același colosal sprijin logistic este împărțit în două – Olympia: Fest der Völker (Festivalul Națiunilor) și Olympia: Fest der Schönheit (Festivalul frumuseții).

Prima parte abordează manifestările sportive de ansamblu și, pe lângă o mare valoare documentară (compari probele și performanțele de ieri și de azi), prilejuiește delicioasa experiență de a vedea cum atleți americani de culoare, în frunte cu figura luminoasă a lui Jesse Owens, iau medalii de aur chiar sub privirea înciudată a lui Hitler.

Cea de-a doua parte privește disciplinele sportive mai îndeaproape, iar dacă unele sunt înfățișate convențional, deși cu acea vivacitate pe care acum o considerăm din oficiu la transmisiunile televizate contemporane, altele, precum scrima sau săriturile în apă beneficiază de o tehnică de filmare care le ridică până pe culmi de poezie a mișcării și ode închinate esteticii corpului uman.

Cu toate că a fost o nazistă înfocată, Leni Riefenstahl ne-a făcut mult bine.

Ne-a arătat ce este un kalokagathon.

Ne-a demonstrat că integritatea de cineast este atât de puternică, încât rezultatele nefavorabile regimului pe care îl slujea n-au fost cenzurate.

Mai presus de toate, ne-a pus în fața efortului de disocia arta de ideologie.

Iar ăsta e un sport pe care merită să îl practicăm cu toții.

Ocho y medio

Desigur, Dolor y gloria oferă multe chiar și la o vizionare independentă de orice intertextualitate.

Pedro Almodovar este aici același, un pic derutant, niciodată grăbit, combinând melancolia propriilor trăiri la senectute cu libertatea de a le exploata creativ, rulând scene care emoționează sau pun pe gânduri sau chiar amuză și lăsând o tensiune existențială să se acumuleze chiar și în cele mai inofensive momente.

Ca alter-ego al regizorului, Antonio Banderas este uluitor. Arătos a fost, arătos a rămas, însă actorul poartă decrepitudinea cerută de rol cu o naturalețe care te face aproape să îți atingi nervul sciatic și să îi mulțumește că încă te cruță. În același timp, fără să apese în vreun fel pe expresivitate, ne face părtași la o gamă de sentimente difuze și, deci, aproape de ce simțim fiecare dintre noi în fiecare clipă.

Da, Dolor y gloria este un film care te captivează, chiar și când e atât de lent, încât e ca un gardian care descuie ușa temniței și îi spune prizonierului: Ești liber să pleci!

Iar acesta nu cutează să treacă pragul.

Însă o experiență aparte este jocul asemănărilor și deosebirilor dintre această creație și al lui Federico Fellini.

Ambele sunt plăsmuite din lutul moale al autobiografiilor subiective ale unor doi mari cineaști.

Ambele sunt autodafé-uri în care nu poți să ai deplină încredere.

Ambele anulează obstacolul aparent insurmontabil dintre realitate și ficțiune, dintre material și oniric.

Ambele îi au drept protagoniști pe actorii favoriți ai regizorilor – Antonio Banderas al lui Almodovar, Marcello Mastroianni al lui Federico Fellini.

Ambele ne întredeschid porți către profunzimile întortocheate ale minții și conștiinței artistului.

și Dolor y gloria au și rația lor de diferențe.

Tonalitatea este mai jucăușă la Fellini, pe când la Almodovar are ceva visceral.

Nu-mi pot imagina filmul italianului altfel decât în alb-negur, pe când al spaniolului e curat expresionism cinematografic (inclusiv hainele zilnice ale personajului lui Banderas sunt armonizate într-un mod care l-ar încânta și pe un Monet).

Pelicula felliniană are potențial să le supere pe feministe, iar cea almodovariană pe adepții familiei tradiționale.

Oricum le-ai privi și le-ai întoarce, și Dolor y gloria nu sunt doar fărâme ale acelor care le-au realizat.

În ele punem și o parte din noi înșine.

P.S. Am vizionat Dolor y gloria în aer liber, în cadrul proiectului Urban Movie, organizat de Casa de Cultură ”Traian Demetrescu” din Craiova și de Laurențiu Tudor, un om atât de inimos în a duce arta către semeni, că îl și compătimesc.

Poliamoria cu Mumia

Aveam vreo cinșpe ani când m-am înamorat de o Mumie.

Spre finalul vacanței de vară, vine G. la mine. Fusese elev al părinților mei și devenisem amici.

Îmi zice:

– Hai la film!

– Ce film?

– Îi zice The Mummy, nu știu prea multe despre el.

M-am dus și bine am făcut, pentru că atât de mult mi-a plăcut, că eram chitit ca, în prima zi de școală, să îi fac o reclamă monstruos de acerbă.

A venit deschiderea anului și, printre colegi, era unul care îl văzuse la rându-i.

Și așa au curs ”Bă, mai ții minte…!” sau ”Bă, da’ aia cu…!” sau ”Ba nu, aia cu…!”, încât am mobilizat restul găștii de băieți să mergem să îl vedem in corpore.

Și, liceeni fiind, nu prea aveam bani, dar era unul mai înstărit în ziua aia, așa că s-a oferit să îi sponsorizeze pe faliți.

Până a doua zi, când urma să își recupereze contribuția benevolă, bineînțeles.

Zeul Shai (al norocului la egipteni – n.m.) a fost de partea noastră, pentru că finanțatorul a găsit o bancnotă măricică pe jos în zona casei de bilete, forfotind de lume, și, în ciuda celor mai bune intenții de a-l găsi pe posesor, intenții care au ținut vreo cinci minute, a fost nevoit să și-o însușească, spre satisfacția financiară a întregului grup.

Și iote așa am văzut iar The Mummy.

Și mi-a plăcut și mai abitir.

La ceva timp după aceea, l-am văzut încă o dată, la un cinematograf cu niște condiții tehnice mult mai slabe.

Și plăcerea mi-a sporit încă și mai și.

De atunci, l-am văzut în toate felurile și mediile digitale posibile și imposibile și am rămas îndrăgostit de filmul ăsta.

Și de ce nu?

E un amestec impecabil de acțiune, horror, romantism și umor.

Introducerea aia fabuloasă, cu vocea lui Oded Fehr îmi dă fiori de drag, chiar și acum.

Imaginea statuii roase de timp, la fel.

Scena bătăliei care urmează e ca un gong care te anunță că începe distracția.

Egiptul antic e reconstituit superb, iar acolo unde realizatorii își permit libertăți cu acuratețea istorică, o fac în sprijinul narațiunii.

Brendan Fraser e arătos, dinamic și amuzant.

Rachel Weisz e simpatică, erudită și amuzantă.

John Hannah e amuzant da capo al fine.

Arnold Vosloo e arătos, impozant și înfricoșător, mai ales când nu e întreg.

Kevin J. O’Connor e odios și amuzant.

Omid Djalili e ridicol și amuzant.

Mizanscena pe care o conduce regizorul Stephen Sommers pare a se păstra proaspătă și antrenantă de parcă ar fi păstrată în natron.

Coloana sonoră a lui Jerry Goldsmith, un veritabil Osiris al muzicii de film, te teleportează pe malurile Nilului și în Valea Regilor în doi timpi și trei mișcări.

Adolescent pasionat de istorie, am fost ispitit să aflu cine a fost în realitate Imhotep, ce era Cartea Morților sau care era treaba cu zoomorfizarea aia a zeilor.

Și, cum primul amor nu se uită niciodată, pentru mine nu există dezamăgitorul The Mummy Returns, prostescul The Scorpion King sau atât-de-prost-că-nu-merită-menționat-ul The Mummy din 2017, cu care s-au compromis alde Tom Cruise sau Russell Crowe.

Mulți zic că The Mummy nu e decât Indiana Jones răsucit.

O fi, dar acolo nu îl iubești decât pe Harrison Ford.

Aici e poliamorie în toată regula.

Propagandă cu ștaif

Un film rusesc din anul 1938 nu poate fi decât de propagandă.

Un fapt ușor amuzant este că Aleksandr Nevski i-a ieșit atât de apăsat lui Serghei Eisenstein, încât, pentru a nu periclita aranjamentele care dus la Pactul Ribbentrop-Molotov, pelicula nici n-a rulat în cinematografe inițial.

Amorul dintre cele două state totalitariste n-a durat, însă, mult, așa că, după 1941, această superbă frescă hagiografică a luptei din Evul Mediu a unui cneaz rus împotriva invaziei cavalerilor teutoni a revenit la menirea-i dintâi, aceea de a organiza adevărul maniheic.

Nu prea e loc de subtilități în acest antagonism, dar o minte contemporană lucidă, conștientă de scopul filmului, și un ochi antrenat cu magia cinematografiei vor desluși dincolo de părtinire câteva calități deosebite.

Narațiunea e organizată pe secvențe care corespund vag actelor unei piese de teatru, iar fiecare este compusă cu maxim de efect scenic și retoric.

Dezbaterea publică din Novgorod este un exemplu, dar și mai abitir se vede măiestria de dirijor de impresii a lui Eisenstein în scenele care îi au în prim-plan pe detestații și detestabilii cavaleri teutoni. Înfățișările, gesturile, chipurile, sau aerul mistic abominabil nu sunt nici măcar tușe îngroșate, ci veritabile șanțuri trase cu dalta, însă funcționează. Tot ansamblul filmic ți-i plasează mental în tabăra opusă, chiar și în cazul tău, privitor de secol XXI, relaxat și pe deplin încrezător în propria obiectivitate.

Dar Eisentein n-a fost doar un iscusit propagandist, ci un artist veritabil, așa că există și o doză de încântare când îi privești pe acești Darth Vaderi multiplicați și îmbrăcați în alb.

Șarja cavaleriei lor în debutul bătăliei de pe lacul înghețat este zenitul sintaxei magice imagine-sunet. Tot acum am înțeles pe deplin și de ce legenda care învăluie acest film îi datorează mult coloanei sonore a lui Serghei Prokofiev.

Așa cum un Hans Zimmer sau John Williams s-au format profesional și artistic și sub influența modului cum acesta a îmbogățit auditiv o expunere vizuală, este limpede că atât de faimoasa secvență a încleștării armate dintre ruși și teutoni a influențat realizările de gen până în zilele noastre.

Braveheart, Gladiator, The Lord of the Rings sunt doar câteva titluri de producții în care se regăsesc crâmpeie din imensul spectacol orchestrat de Serghei Eisenstein.

Da, în filmul din 1938 se observă niște stângăcii, niște butaforii, niște copilării de execuție, dar ansamblul este grandios și copleșitor.

Propagandă să fie, monșer, dar să ne dea pe spate măcar!

Vorba multă, sufocarea omului

Se apropie ziua națională a Franței, așa că merită să explorăm un film recent produs în Hexagon și tupilat în cotloanele Netflixului.

Îi spune Oxygène și, bineînțeles, primul lucru pe care ți-l trezește în minte este nemuritorul album al lui Jean-Michel Jarre.

După ce se estompează nostalgia sintetizatoarelor, se impune rapid cadrul în care narațiunea are loc.

Într-o raclă criogenică, de unde provenind, nu ni se spune, o femeie se trezește, se decuplează de la tot felul de perfuzii și este informată de un asistent virtual că nivelul de oxigen este pe la 33%, cifră care nu arată prea bine, oricum a-i întoarce-o.

Neștiind cine și ce face în acest spațiu strâmt și înțesat de tehnologie, protagonista are de parcurs un intens traseu anamnezic și deductiv pentru a supraviețui.

Premisă de vrai suspense, augmentată de decizia curajoasă a regizorului Alexandre Aja și a scenaristei Christie LeBlanc de a ține claustrați alături de Melanie Laurent, obligându-ne să îi împărtășim limitele motrice și trăirile care pleacă de la disperare și o iau înspre mai rău.

Mais, mahleuresement, pe măsură ce amintirile se adună și decodarea acestei situații in extremis se derulează, se acumulează și hibele.

Și nu cele logice dereglează impresia cel mai mult, ci acelea emoționale. Deși vocea placidă a lui Mathieu Amalric, merituos omolog al lui Douglas Rain (HAL 9000) sau Kevin Spacey (Gerty în Moon) îi reamintește captivei că oxigenul se duce și se tot duce, aceasta se lansează în tirade și monologuri patetice, mai adecvate unui cabinet de psihoterapie, unde ventilația este bună și continuă.

Iar mă văd ajungând la replica plină de năduf a unui personaj din Seven Psychopaths al lui Martin McDonagh, iritat că sesiunea de împușcături a dat prea rău în vorbărie:

Are we making French movies now?

Mântuirea acestui ancienne păcat cinematografic franțuzesc este expresivitatea lui Melanie Laurent, care, indiferent ce îi dă scenariul de făcut, o face cu o intensitate organică.

Mai ajută și niște cotituri și dezvăluiri, care însumate, ne trec prin multe dintre angoasele prezentului: criza epidemiologică, etica experimentelor științifice, pro-life vs. pro-choice sau spectrul unei catastrofe globale.

Așa că, deși se mai îneacă în propriile-i elucubrații, Oxygène e o gură de aer suficient de proaspăt, încât să merite o sesiune de une heur et demi de inhalații lejere.

Vloggeri de la care am furat meserie și spirit

În munca mea, care are de-a face cu educația, aplic o câtime din teoria care mi-a trecut prin fața ochilor și o mulțime de lucruri pe care le-am șterpelit ideatic de la diverși mentori sui generis, printre aceștia aflându-se și câțiva pe care i-am cunoscut prin intermediul audio-vizualului.

Sir David Attenborough – de la el am învățat să iubesc și mai abitir natura, să o privesc mai îndeaproape, să înțeleg ce are loc în sânul ei și să o protejez oricum pot.

Sir Kenneth Clark – de la el am învățat că a fi elevat și accesibil sau amuzant și doct nu sunt antagonisme ireconciliabile, precum și că arta e singura care nu minte, dacă știm să îi deslușim secretele.

Jacob Bronowski – de la el am învățat cât de pasionantă este aventură științifică a umanității, cum poți explica unui literat chestiuni exacte, precum și că nu trebuie să-mi fie teamă să îi ating pe oameni.

Robert Hughes – de la el am învățat că există o noimă și în arta modernă, care, deseori, nu este decât o pată de culoare spoită pe o pânză, precum și cea mai frumoasă metaforă a rolului lui Van Gogh în evoluția picturii.

Michael Wood – de la el am învățat că, deși a fi istoric înseamnă a fi obiectiv, asta nu exclude uimirea și încântarea în fața realizărilor unei civilizații.

James Burke – de la el am învățat că erudiția și ironia se potențează reciproc, precum și puterea demonstrațiilor practice.

John Romer – de la el am învățat că istoria nu este doar studiul marilor personalități, ci și al vieții de zi cu zi, al plăcerilor, aspirațiilor și tragediilor ei.

Bettany Hughes – de la ea am învățat că e nevoie și o atingere feminină în studiul și, mai ales, interpretarea istoriei.

Neil Oliver – de la el am învățat că, pentru a înțelege viață din vremuri îndepărtate, e nevoie să înduri privațiuni, precum și că accentul scoțian e bloody great.

Nigel Spivey – de la el am învățat de ce producem artă și de ce avem nevoie de ea.

Her Story

Tema gemenilor nu este rară în cinematografie, dar e atât de generoasă cu posibilitățile dramatice, încât încă mai descopăr exploatări remarcabile ale ei.

The Dark Mirror, de pildă, ne oferă ocazia de a o urmări pe Olivia de Havilland în dublul rol a două surori identice, care sunt suspectate de crimă la pachet, pentru că una dintre ele i-a făcut felul unui doctor.

Deoarece poliția, întruchipată de un simpatic și chiar sfătos detectiv jucat de Thomas Mitchell, nu reușește să dea de capul unui alibi dual compact, apelează la un psiholog (Lew Ayres), care acceptă să le examineze pe cele două gemene, inevitabil devenind vârful unui triunghi sentimentalo-maniacal.

Suspansul urmează o matcă destul de limitată, însă propune un interesant tangaj al percepțiilor și dedublările, precum și scăpărări de inteligență sau umor, precum afirmația unui martor, care se declară pregătit să jure pe un teanc de Biblii.

Nu e o surpriză să observi ușurința și finețea cu care Olivia de Havilland pendulează între paranoia și anxietate, între psihopatie și fragilitate, însă a-i vedea arsenalul etalat atât de amplu este o încântare în sine.

Regia lui Robert Siodmak este una de clasică de studio a anilor ’40 hollywoodieni postbelici, însă impresionează modul cum suprapune imaginile cu dubla ipostază a actriței, suficient de subtil, încât, furat și de intensitatea unor scene, nu simți cusătura de montaj, așa cum decenii mai târziu, tot o ochești pe cea de la lupta dintre cei doi Jet Li din The One.

Un comentator al acestui film opina că psihologia de la care pornește trama narativă este tributară unui freudianism depășit, făcând analogia cu o altă peliculă contemporană de gen, Spellbound a lui Hitchcock.

Sunt de acord că natura umană este infinit mai complicată, însă astfel de povești simplificate îți arată una dintre direcțiile în care să privești, pentru a desluși măcar prin ceața densă a psihicului uman.

Vorba aceea: Toate modelele sunt rele, dar unele sunt utile.

Alte comori de care nu ar trebui să ne rușinăm

Dacă am scris despre Dacii de Sergiu Nicolaescu, m-am condamnat singur să mă aplec și asupra filmului care i-a urmat, Columna.

Firul narativ continuă istorisirea războaielor daco-romane, de data acesta evenimentele având loc după victoria invadatorilor și urmărind relațiile ambivalente dintre aceștia și băștinași, unii deloc împăcați cu acest deznodământ.

Abordarea regizorală hollywoodiană a lui Sergiu Nicolaescu, inegalabilă, de altfel, e înlocuită aici de una mai ternă a lui Mircea Drăgan, care are de pus în scenă ambițiile psihologice sporite ale scenaristului Titus Popovici.

Deși circumscrise aceluiași obiectiv central propagandistic, unele dintre acestea chiar au sorți de izbândă, ajutate de niște comori actoricești pe care vreau să le readuc la lumină.

Înainte de asta, merită precizat că și în cazul de față aportul interpretativ străin este meritoriu:

Rolul principal al ofițerului roman Tiberius i-a revenit lui Richard Johnson, care, cu figura-i interesantă a format un cuplu marcant cu Antonella Luandi, întruchipând-o pe o femeie dacă frumoasă și arțăgoasă. Nu trece neobservată nici prezența demnă a împăratului Traian, jucat de Amedeo Nazzari și dublat cu vocea gravă a lui Geo Barton.

Însă, cu tot farmecul cosmopolit al celor de mai sus, câțiva dintre actorii neaoși sunt aceia care smulg admirație și nu doar pentru că se pot exprima în voie în limba materna.

Ilarion Ciobanu drept Gerula este o veritabilă stihie a luptei subterane, un guerrillero mioritic de o intensitate copleșitoare. Momentul când îi arde vreo două vlăstarului regal pe care îl pregătește spre a lua conducerea este minunat de incorect politic, dar proiectează un crez autentic. De fapt, mă mir că autoritățile comuniste n-au văzut în acest personaj un alter ego al fraților Arnăuțoiu, care le-au dat de furcă ani buni, dovadă că Oliver Jens Schmitt are dreptate când spune că regimul lui Ceaușescu a asimilat cu voluptate temele naționalist-legionare care îl precedaseră.

Gheorghe Dinică reușește aici ceva deosebit: deși partitura sa este limitată și se reduce la repetarea unui autodafé devenit proverbial, își însușește această simplă sarcină cu dăruirea fizică a unui DiCaprio din The Revenant. N-are influență asupra acțiunii din film, dar fiecare apariție a lui are influență asupră-ne.

Dacă ar fi să aleg pe artistul care a produs asupră-mi cea mai puternică impresie, acesta nu poate fi decât Ștefan Ciubotărașu. Fiecare scenă care l-a avut în prim-plan m-a atras și mi-a relevat ce recunoscători merită să fim când suntem martorii sintezei dintre o înfățișare parcă făcută pentru actorie și un talent al vorbirii pe măsură.

Se pare că nu sunt singurul care a simțit asta, pentru că, în 2010, Banca Națională a României a emis o monedă comemorativă, pentru a celebra 100 de ani de la nașterea lui Ștefan Ciubotărașu, iar pe revers este chipul acestuia așa cum și-l va aminti oricine l-a văzut în Columna.

Și, nu în ultimul rând, chit că îți repugnă autohtonismul și poporanismul și sămănătorismul pe care filmul le promovează mai mult sau mai puțin subtil, e greu să nu simți emoția pricinuită de prezența hieratică a lui Emil Botta, cântând la fluier pe o culme muntoasă învăluită de ceață.

Vremelnică sclipire a frumuseții, menită a ne aduce aminte că o putem găsi oriunde.

Chiar și în producțiile ălea hulite ale Epocii de Aur.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

Un film indispensabil

Tehnologia ne înconjoară.

Chiar dacă nu privim afirmația asta precum o amenințare, valabilă tot rămâne.

Ce e de făcut?

Să o respingem sau să o îmbrățișăm.

Cea din urmă variantă este predominantă, așa că măcar să o exploatăm artistic, nu?

Zis și făcut, au exclamat realizatorii filmului Searching.

Un tată rămas văduv se lansează în căutarea fiicei adolescente, după ce aceasta nu mai dă pe-acasă, iar investigația, ba chiar toată povestea, are loc prin prisma digitalului, manifestat prin varii forme pe care am ajuns să le integrăm organic existenței: mail-uri, apeluri video, ferestre de chat, camere de luat vederi, rețele de socializare și alte câte și mai câte.

Încă de la primele cadre se vădește cu câtă inteligență știe regizorul Aneesh Chaganty să exploateze potențialul narativ al tehnologiei.

Expozițiunea e impecabilă în a trasa niște tușe psihologice utile evoluției de mai târziu, pentru ca apoi, odată cu declanșarea intrigii, desfășurarea acțiunii să prindă o așa viteză a absorbției privitorului, încât ești mai captiv ca în scroll-ul ală nesfârșit pe Facebook.

Despre punct culminant n-am ce să spun, pentru că au loc mai multe, unul după altul, viraje năucitoare, dar niciodată incoerente ale dezvăluirilor, care, în desăvârșita deșteptăciune a scenariului semnat de Aneesh Chaganty și Sev Ohanian, mai lasă loc și unor săgeți asupra a moravurilor mediatice ale prezentului, precum și unei consistente radiografii a relației părinți-copii în era Internetului.

John Cho, interpretul din rolul principal, este o figură familiară celor de vârsta mea pentru roluri episodice și secundare din anii 2000, unul dintre acestea clădindu-se pe sumara, dar memorabila replică din American Pie, primul, unicul și irepetabilul.

Aici, însă, dovedește un vast arsenal actoricesc, fapt cu atât mai remarcabil, cu cât îl are de etalat prin tot felul de ferestre video.

Să fie, oare, Searching viitorul cinematografiei?

Nu cred, este mai degrabă un experiment hyper-reușit, așa cum jocul Her Story, cu care este cumva înrudit, demonstrează că o poveste bună se poate spune și cu mijloace moderne.

Oricum, ce mai tura-vura?

Sunteți părinți?

Sunteți cinefili?

Sunteți tehnofili?

Sunteți părinți cinefili tehnofili?

Oricine ați fi, filmul ăsta este indispensabil.

Terre des hommes

Sunt puțini actorii care au evoluat în conștiința mea mai mult decât Viggo Mortensen.

După rolul foarte plat al lui Aragorn, a explodat cu Eastern Promises, iar apoi a dovedit (și încă o face) o flexibilitate și o disponibilitate pentru inovație fascinante.

Iar abilitatea-i lingvistică este puțin spus impresionantă; de exemplu, în Alatriste, îl joacă imaginat de Arturo Perez-Reverte în spaniolă, natural, fără urmă de dublaj.

În Loin des hommes, își duce și mai departe caracterul de poliglot (îl auzi vorbind în franceză, arabă și spaniolă), precum și aerul acela bărbătesc din Hidalgo, care, pe măsură ce înaintează în vârstă, îl prinde din ce ce în ce mai bine.

Aici este Daru, un francez din Algeria, care își umple viața golită de moartea soției învățându-i carte pe copiii dintr-un sătuc izolat în deșert. Deși departe de vâltoarea revoltei care îi opunea pe adepții independenței autorităților franceze (vezi La battaglia di Algeri), nu scapă de ecourile ei și i se cere să escorteze un localnic care a săvârșit un omor la cel mai apropiat centru urban, spre a fi executat.

Volens, nolens, acceptă, iar odiseea lor îi apropie și îi solidarizează în fața pericolelor care vin din toate părțile.

Mortensen e arid în exprimare, precum deșertul care îl înconjoară, iar parteneru-i de ecran, Reda Kateb, înzestrat actor francez cu origini maghrebiene (are câteva minute tulburătoare în Zero Dark Thirty), este chiar mai taciturn decât el.

Legătura umană care se făurește între ei seamănă întrucâtva cu cea din Green Book și, deși nu are savoarea celei de acolo, este la fel de trainică și de emoționantă.

Ajută și faptul că filmul, scris și regizat de David Oelhoffen după o nuvelă de Albert Camus, e lent așa cum se cuvine, dat fiind relieful în care peregrinarea protagoniștilor și puseele de acțiune au loc.

Peisajele sunt superbe și invită la contemplarea nimicniciei ființei umane singure, dar subliniază și importanța solidarității.

În timp ce admiram formele maiestuoase și nemiloase ale stâncilor și văilor algeriene, mi-am adus aminte de documentarul Extreme Pilgrim, în care Pete Owen-Jones călătorește în lume și experimentează varii forme de viață spirituală și ascetică.

Episodul meu preferat a fost cel desfășurat în deșertul Sinai, în care apare un veritabil anahoret al zilelor noastre, Părintele Lazarus, ale cărui vorbe de la final îmi sunt vii încă în minte:

Te vei întoarce într-un loc plin de lucruri, dar mi-ar plăcea să știu că, oriunde te-ai duce, vei purta cu tine goliciunea deșertului.

Căci se spune, în Evanghelia după Matei, cred, că aceia care rămân până la sfârșit, vor fi mântuiți.